Fă
un exercițiu de imaginație și închipuiește-ți, preț de câteva secunde, că ai fi trăit întreaga ta viață într-o lume diferită de asta, în care nu există și
în care nu au existat niciodată oglinzi.
Intră puțin cu mine în jocul ăsta.
Gândește-te la o lume complet diferită, cu alte reguli și sisteme de
funcționare. Te gândești? Bun. Imaginează-ți mai departe că visezi într-o noapte cum arată propriul tău chip (fără să-l fi văzut niciodată
într-o oglindă) și că apoi ți-l conturezi ca pe o imagine exterioară a ceea ce se află înlăuntrul tău. Mă urmărești? Bun. Să presupunem mai departe că la
un moment dat împlinești patruzeci
de ani, și, la ziua ta de naștere, cineva îți pune în față pentru prima dată o oglindă. Încearcă puțin să-ți faci o idee despre spaima care te-ar cuprinde în acel moment. Despre frica de a fi pus, pentru prima dată în
viața ta, față în față cu un chip absolut străin! Ei bine, cred că abia
în acel moment ai putea să înțelegi,
cu luciditate și detașare, tot ceea ce nu vrei să înțelegi acum: chipul tău nu ești tu!
Atunci, tu cine ești?
RăspundețiȘtergereEu sunt cel care gândește, care scrie, care face. Eu nu sunt chipul meu.
RăspundețiȘtergereSpune-mi despre tine. Tu ești chipul tău?
Eu sunt cea care gândește, care scrie, care interpretează și care zâmbește. Eu pot fi chipul meu. De ce nu?
RăspundețiȘtergereȘi totuși, cred că suntem mai mult decât chipul nostru, care fără autopercepția noastră despre el, nu ar fi nici el, la rândul lui, nimic altceva decât un chip, o înfățișare rece, inexpresivă, asemenea unei matrioska.
RăspundețiȘtergerePoți fi chipul tău, dar ești mai mult decât atât.
Ah da, ai dreptate, dar îmi place să cred că pot exprima atât de multe cu chipul meu. De exemplu, dacă ar fi să fiu mută, să nu pot vorbi, cred că aș putea face un om să înțeleagă ce vreau să spun doar zâmbindu-i.
RăspundețiȘtergereȚi-am zis eu că o să-mi cumpăr bilete la primul tău spectacol. :):P
RăspundețiȘtergereEști binevenit să faci parte din categoria personalităților invitate la spectacol!
RăspundețiȘtergereO să stau în umbră undeva la primul tău spectacol, să nu-mi surprindă nimeni zâmbetul căzut pe gânduri. :)
RăspundețiȘtergereTare-mi place. Pot face o modificare? Nu de altceva dar am trecut, de ceva vreme, nu multă, de 40 de ani. Chiar şi aşa, recunosc că sunt momente când vreau să fiu doar cea care scrie, vorbeşte şi simte, plânge sau râde fără să ştiu că toate astea se văd şi pe chip. Sau poate nu? Dilemă...
RăspundețiȘtergereAdriana,
RăspundețiȘtergereSigur că poți. Am ales vârsta de 40 de ani ca un număr aleatoriu pentru a reprezenta relativ perioada mijlocului biologic a vieții umane.
E bine totuși când ceea ce scrii, simți și vorbești se vede și pe chip. Fiindcă atunci se vede cine ești tu, nu cine își imaginează ceilalți că ai putea fi.