Bona diagnosis, bona curatio

De parcă m-aș fi născut cu solemnitatea lui Borges, cu extravaganțele lui Dalí ori cu pofta de băut a lui Hemingway, în ultima vreme îmi aduc aminte de toate durerile de cap pe care le-am avut vreodată.

O țin minte pe fiecare în parte: cât a durat, ce planuri mi-a spulberat, în ce ungher a căpățânii se cuibărise, și așa mai departe.

Ca să vă spun o sumă exactă, două sute cinci – incluzând-o și pe cea de acum – in treizeci și patru de ani și optsprezece zile. Nici nu-i chiar așa de rău, nu? Asta înseamnă cam una la șaizeci și una de zile, câteodată chiar mai rar. Da, sunt realmente un om norocos. N-am avut niciodată probleme cu nimic, ceasornicul de pe perete lucrează impecabil, chiar și-acum, nu vă mint, după atâția ani. Două sute cinci migrene. Și prea puține dintre ele au fost cu adevărat sâcâitoare, marea lor majoritate s-au mulțumit să-mi zgândărească câte puțin nervii, dar doar așa, ca să-mi aduc aminte din când în când de ei, să nu-i uit de tot, cum s-ar spune.

Ca s-o zic pe șleau au fost două sute cinci dureri de cap adevărate, și încă cinci inventate. Pe care am fost constrâns să le inventez. Acum, să nu mă înțelegeți eronat, nu sunt genul de individ care pescuiește tot timpul compasiunea celorlalți, și nici nu mi se pare pardonabil să folosești pretexte de felul acesta pentru a te sustrage de la vrea obligație. Și totuși, mi s-a întâmplat și mie să inventez o migrenă. De cinci ori chiar. Asta înseamnă una la opt ani. Sunt un soi de inventator încăpățânat și eu, carevasăzică.

Dar hai mai bine să punem totul într-un adecvat context, să nu vă faceți o impresie greșită.

Prima dată când s-a întâmplat aveam aproape nouă ani și jumătate. O vreme când eram capturat de o irezistibilă atracție pentru mentosane. Îmi amintesc și acum cu o precizie chirurgicală ziua: tocmai îmi terminasem fișicul, și scotoceam metodic prin casă dipă unul nou (cum eram de-a dreptul hipnotizat de bombonale mentosan mai obișnuiam și să le sfarâm între dinți, părinții luând curând toate măsurile cuvenite, așa că nu-mi mai erau la îndemână oricând aveam chef). M-am cățărat pe toate mesele, am cotrobăit prin toate dulapurile, și tot degeaba, nu le găseam niciunde. Asta până când am descoperit un sertar care de obicei stătea încuiat. Acolo, în niște cutiuțe cilindrice, mă așteptau faimoasele tablete. Aha! Deci aici le ascund! Am triumfat cu un colosal rânjet - asemenea lui Sherlock Holmes la identificarea locului crimei - după care am și înhățat câteva, am sărit de pe scaun și-am luat-o la fugă înspre locul meu secret, unde puteam să le savurez în deplină siguranță.

Numai că la ușă m-am ciocnit, neverosimil, de verișorul meu mai mare, care a observat imediat, cu ochii lui lungi de uliu, că strângeam ceva în pumn. Degeaba am încercat eu să neg evidența, a observat imediat pastilele și m-a luat la rost, spunându-mi că n-am voie să mă joc cu medicamentele. Dându-mi seama de catastrofa care ar fi urmat dacă afla tata, mi-a venit imediat o idee salvatoare: i-am spus că mă durea capul și că mama însăși îmi înmânase trei pastile, ca să iau una atunci, una seara și una a doua zi dimineața.

Spre bănuiala mea, vărului meu nu i s-a părut nimic suspect și uite-așa am patentat eu prima migrenă din viața mea.

A doua a avut loc cu câteva luni mai târziu. Un prieten de joacă își julise un genunchi cu o zi în urmă, plângându-se la nesfârșit de dureri insuportabile. Ca să-l împiedic să se gândească încontinuu la zgârietura lui, am pretins cu nonșalanță că mă doare capul, și încă foarte tare. Încercând să mă scape de durerea mea, a uitat complet de genunchi, și ne-am văzut binemersi mai departe de joacă.

Când am inventat a treia migrenă, aveam unsprezece ani și vroiam cu tot dinadinsul să învăț să cânt la muzicuță. Îmi găsisem drept profesor un băiat de pe strada noastră, dar îi rănisem orgoliul când, după jumătate de oră în care îmi arătase câteva exerciții de introducere, îl depășisem cu mult. Rămăsese perplex, fiind incapabil să-și explice de unde atâta îndrăzneală din partea mea. Propusese un concurs, cu un juriu capabil să-l stabilească numaidecât pe cel mai bun. Realizasem atunci pe moment că n-ar fi fost deloc frumos din partea mea să-l expun umilinței în felul acesta și, atunci când a venit momentul, i-am anunțat pe toți că am o cumplită durere de cap și am tulit-o repejor acasă.

Competiția și-a pansat asftel satisfăcător orgoliul, decretând că am fugit ca un laș din calea înfrângerii pe care urma să o sufăr inevitabl, iar eu nu m-am simțit deloc vinovat când, câteva zile mai târziu, le-am putut arăta tuturor cum stăteau lucrurile de fapt.

A patra a intervenit într-una dintre cele mai prostești perioade ale adolescenței mele. Aveam șaisprezece ani și tocmai – of, Doamne! – încheiasem ( de bună voie și nesilit de nimeni) o idilă pe care până atunci o crezusem nemuritoare. Mândria mă împiedica să arăt că sufăr în vreun fel, deși îmi venea să mănânc jăratec de ciudă, să sparg totul în cale și să urlu ca un lunatic, să mă smiorcăi ca un copil care și-a stricat jucăria preferată și să măsor înălțimea vreunui pod cu ajutorul timpului de care are nevoie un corp cu masa de 55 de kilograme ca să ajungă până jos. Nu, nici gând, îmi vedeam de viață ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, arborând cele mai largi zâmbete și râzând cu poftă ca întotdeauna.

Și totuși, parcă nu mă simțeam chiar bine, parcă ceva nu era în regulă, și asta au observat și ceilalți. Ah, mă cam doare capul, am spus, mă doare într-una de azi dimineață. Eh, ce să fac, deja m-am obișnuit, nici nu mai simt (exact pe modelul acesta am trecut până la urmă și de cealaltă chestiune, ca să vă spun adevărul până la urmă).

Pe a cincea am inventat-o chiar acum, când am început să scriu despre chestiunea asta și m-am gândit că patru e prea puțin și nici măcar nu sună bine, ca număr, așa.

Cât despre celelalte dureri de cap – cele adevărate – cu altă ocazie. Acum mă voi consacra exclusiv și pe deplin celei cu care mă lupt de vreo jumătate de oră încoace.

Cum? Mă doare capul? Ah, m-am luat cu povestea asta și am uitat în totalitate. Se poate încă să o ștergem din catastif, nu-i așa?