De parcă m-aș fi născut cu solemnitatea lui Borges, cu extravaganțele lui
Dalí ori cu pofta de băut a lui Hemingway, în ultima vreme îmi aduc aminte de
toate durerile de cap pe care le-am avut vreodată.
O țin minte pe fiecare în parte: cât a durat, ce planuri mi-a spulberat, în
ce ungher a căpățânii se cuibărise, și așa mai departe.
Ca să vă spun o sumă exactă, două sute cinci – incluzând-o și pe cea de
acum – in treizeci și patru de ani și optsprezece zile. Nici nu-i chiar așa de
rău, nu? Asta înseamnă cam una la șaizeci și una de zile, câteodată chiar mai
rar. Da, sunt realmente un om norocos. N-am avut niciodată probleme cu nimic,
ceasornicul de pe perete lucrează impecabil, chiar și-acum, nu vă mint, după
atâția ani. Două sute cinci migrene. Și prea puține dintre ele au fost cu
adevărat sâcâitoare, marea lor majoritate s-au mulțumit să-mi zgândărească câte
puțin nervii, dar doar așa, ca să-mi aduc aminte din când în când de ei, să
nu-i uit de tot, cum s-ar spune.
Ca s-o zic pe șleau au fost două sute cinci dureri de cap adevărate, și
încă cinci inventate. Pe care am fost constrâns să le inventez. Acum, să nu mă
înțelegeți eronat, nu sunt genul de individ care pescuiește tot timpul
compasiunea celorlalți, și nici nu mi se pare pardonabil să folosești pretexte
de felul acesta pentru a te sustrage de la vrea obligație. Și totuși, mi s-a
întâmplat și mie să inventez o migrenă. De cinci ori chiar. Asta înseamnă una
la opt ani. Sunt un soi de inventator încăpățânat și eu, carevasăzică.
Dar hai mai bine să punem totul într-un adecvat context, să nu vă faceți o
impresie greșită.
Prima dată când s-a întâmplat aveam aproape nouă ani și jumătate. O vreme când
eram capturat de o irezistibilă atracție pentru mentosane. Îmi amintesc și acum
cu o precizie chirurgicală ziua: tocmai îmi terminasem fișicul, și scotoceam metodic
prin casă dipă unul nou (cum eram de-a dreptul hipnotizat de bombonale mentosan
mai obișnuiam și să le sfarâm între dinți, părinții luând curând toate măsurile
cuvenite, așa că nu-mi mai erau la îndemână oricând aveam chef). M-am cățărat
pe toate mesele, am cotrobăit prin toate dulapurile, și tot degeaba, nu le
găseam niciunde. Asta până când am descoperit un sertar care de obicei stătea
încuiat. Acolo, în niște cutiuțe cilindrice, mă așteptau faimoasele tablete.
Aha! Deci aici le ascund! Am triumfat cu un colosal rânjet - asemenea lui
Sherlock Holmes la identificarea locului crimei - după care am și înhățat
câteva, am sărit de pe scaun și-am luat-o la fugă înspre locul meu secret, unde
puteam să le savurez în deplină siguranță.
Numai că la ușă m-am ciocnit, neverosimil, de verișorul meu mai mare, care
a observat imediat, cu ochii lui lungi de uliu, că strângeam ceva în pumn.
Degeaba am încercat eu să neg evidența, a observat imediat pastilele și m-a
luat la rost, spunându-mi că n-am voie să mă joc cu medicamentele. Dându-mi
seama de catastrofa care ar fi urmat dacă afla tata, mi-a venit imediat o idee
salvatoare: i-am spus că mă durea capul și că mama însăși îmi înmânase trei
pastile, ca să iau una atunci, una seara și una a doua zi dimineața.
Spre bănuiala mea, vărului meu nu i s-a părut nimic suspect și uite-așa am
patentat eu prima migrenă din viața mea.
A doua a avut loc cu câteva luni mai târziu. Un prieten de joacă își julise
un genunchi cu o zi în urmă, plângându-se la nesfârșit de dureri insuportabile.
Ca să-l împiedic să se gândească încontinuu la zgârietura lui, am pretins cu
nonșalanță că mă doare capul, și încă foarte tare. Încercând să mă scape de
durerea mea, a uitat complet de genunchi, și ne-am văzut binemersi mai departe
de joacă.
Când am inventat a treia migrenă, aveam unsprezece ani și vroiam cu tot
dinadinsul să învăț să cânt la muzicuță. Îmi găsisem drept profesor un băiat de
pe strada noastră, dar îi rănisem orgoliul când, după jumătate de oră în care
îmi arătase câteva exerciții de introducere, îl depășisem cu mult. Rămăsese
perplex, fiind incapabil să-și explice de unde atâta îndrăzneală din partea
mea. Propusese un concurs, cu un juriu capabil să-l stabilească numaidecât pe
cel mai bun. Realizasem atunci pe moment că n-ar fi fost deloc frumos din
partea mea să-l expun umilinței în felul acesta și, atunci când a venit
momentul, i-am anunțat pe toți că am o cumplită durere de cap și am tulit-o
repejor acasă.
Competiția și-a pansat asftel satisfăcător orgoliul, decretând că am fugit
ca un laș din calea înfrângerii pe care urma să o sufăr inevitabl, iar eu nu
m-am simțit deloc vinovat când, câteva zile mai târziu, le-am putut arăta
tuturor cum stăteau lucrurile de fapt.
A patra a intervenit într-una dintre cele mai prostești perioade ale
adolescenței mele. Aveam șaisprezece ani și tocmai – of, Doamne! – încheiasem (
de bună voie și nesilit de nimeni) o idilă pe care până atunci o crezusem
nemuritoare. Mândria mă împiedica să arăt că sufăr în vreun fel, deși îmi venea
să mănânc jăratec de ciudă, să sparg totul în cale și să urlu ca un lunatic, să
mă smiorcăi ca un copil care și-a stricat jucăria preferată și să măsor înălțimea
vreunui pod cu ajutorul timpului de care are nevoie un corp cu masa de 55 de
kilograme ca să ajungă până jos. Nu, nici gând, îmi vedeam de viață ca și cum
nimic nu s-ar fi întâmplat, arborând cele mai largi zâmbete și râzând cu poftă
ca întotdeauna.
Și totuși, parcă nu mă simțeam chiar bine, parcă ceva nu era în regulă, și
asta au observat și ceilalți. Ah, mă cam
doare capul, am spus, mă doare
într-una de azi dimineață. Eh, ce să
fac, deja m-am obișnuit, nici nu mai simt (exact pe modelul acesta am
trecut până la urmă și de cealaltă chestiune, ca să vă spun adevărul până la
urmă).
Pe a cincea am inventat-o chiar acum, când am început să scriu despre
chestiunea asta și m-am gândit că patru e prea puțin și nici măcar nu sună
bine, ca număr, așa.
Cât despre celelalte dureri de cap – cele adevărate – cu altă ocazie. Acum
mă voi consacra exclusiv și pe deplin celei cu care mă lupt de vreo jumătate de
oră încoace.
Am citit pe undeva că există oameni care nu au avut și nici nu o să aibă vreodată o durere de cap. Sunt puțini, dar oare cum o fi să nu ști cum e să ai o durere de cap? Nu-mi pot imagina.
RăspundețiȘtergereE o întrebare deosebit de interesantă. Mă gândesc la vreun guru tibetan, mă gândesc la cei a căror spiritualitate transced migrenele, durerile trupești și tensiunea tâmplelor, întotdeauna am fost fascinat de mecanismele interioare duse la perfecție prin meditație și echilibru până într-acolo încât anatomia devine nici mai mult nici mai puțin decât o formidabilă extensie a acestora...
RăspundețiȘtergereHmm...ce de cifre! Mult prea multe pentru un poet ca dvs. Neverosimil de multe.
RăspundețiȘtergere