îți închideai ochii peste umerii mei
despre care știai că ascultă tăcuți
cum toate genele tale,
rând pe rând,
se spovedeau
pentru dorințele
pe care nu le-au împlinit
vreodată.
“iartă-mă,
m-am născut cu prea puține suflete,
dar să știi că
te-am iubit cu toate oasele mele.”
îmi spuneai că sunt al tău,
numai al tău,
că port fulgere în păr
și
uragane în glezne.
dar de când ai plecat
eu asfințesc
la prima oră a dimineții.
Copleşitoarele metafore aprind flăcări în fiecare vers...
RăspundețiȘtergereAm încercat să leg într-un mesaj simplu, dar agățându-mă de metafore puternice, țipătoare, care să exprime un anumit grad al neputinței, ideea că la un moment dat doi oameni înseamnă atât de mult unul pentru altul, și că e păcat că o asemenea achiziție se pierde mai ușor decât un asfințit.
Ștergere