chipul pe care îl meriți

există o nemaipomenită zicală iberică conform căreia până la vârsta de 30 de ani trăiești cu chipul pe care ți l-a dat Dumnezeu, iar de aici încolo ai chipul pe care îl meriți. așa mă simt parcă astăzi, încapsulat recent într-un chip și într-un suflet modelat de toți cei pe care-i iubesc și îmi dăruiesc necondiționat fărâme terapeutice de zâmbet și speranță. și, ca să fiu sincer de la început până la sfârșit, mărturisesc că o asemenea frecvență a bucuriei depline, o astfel de sumă de satisfacții mărunte - e ceva ce mi se întâmplă foarte rar. din ce în ce mai rar. de obicei, ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce trăiesc mă indispune până la depresie. și totuși, astăzi, de ziua mea, fără vreun motiv aparent, fără iluzii și fără speranțe utopice, m-am trezit cuprins din nou de o nerezonabilă încredere în soarta lumii. fără a fi amplu cafeinizat, dar cu pahar de shiraz australian în mână - iată că la treizeci și patru de ani a venit timpul să-i mulțumesc providenței pentru fericirea de a-mi fi întâlnit jumătatea în cel mai oportun moment posibil, pe când eram deja prizonier fără speranță al unui interminabil SOS fără ecou expediat cumva în mod sisific vieții, să-i muțumesc pentru dragoste, prietenie și empatie, pentru că mi-a arătat, cu o încăpățînată perseverență, că lucrurile încă funcționează, că există încă versiuni cordiale ale luminii solare, că există oameni sfioși, toleranți și bine crescuți, că există speranță pretutindeni, că există păduri care n-au deloc un aer muribund, că există familii demodate și trainice, că există oameni care mai lucrează pentru oameni și copii care vor să ajungă apostoli într-un ocean imens de imitație și decădere.

la 34 de ani am chipul pe care-l merit parțial și dintr-o dragoste niciodată rostită sau scrisă deschis pentru fratele meu și pentru sora mea,pentru cele duă nepoțele care poartă cu atâta nonșalanță luceferi pe retină, pentru mama și pentru joviala familie a jumătății mele, a cărui fiu adoptat și iubit necondiționat astăzi cu mândrie sunt, ca un un nucleu tare, ce știe în sfârșit cum poți stoarce seva bucuriilor mărunte din seri și dimineți, din felurite cești de ceai de mentă indian savurate împreună.

și, ca un Don Quijote self-isolated astăzi benevol pe insula lui Wilhem Cuceritorul, le mulțumesc pentru chipul dobândit celor care mă mai poartă încă în suflet, numesc aici foarte puținii prieteni, cei ale căror surâsuri îmi aduc aminte de acei formidabili oameni care merg cu sufletul deschis la biserică, fără evlavii ostentative și fără să negocieze cu Dumnezeul lor, de cei care se bucură de natură așa cum e ea astăzi, fie că ea e încapsulată pe undeva prin Andaluzia, în Dealurile Toscanei, pe Dealurile Feleacului ori pe incomparabilele plaiuri maramureșene.

chipul meu actual, ridurile acumulate, pielea mea, masca mea umană de bărbat trecut de 34 de ani se mai înclină cu o profundă și adâncă mulțumire și celor care au atâtea intenții bune direcționate periodic înspre poșta gândurilor mele și care retransmit cu virulență o incontrolabilă emoție în mine, de la distanță, ca să-mi aducă aminte că frumusețea lumii niciodată nu se ofilește, cel puțin  atâta timp cât vor mai exista femei frumoase și deștepte, cărți, solidarități curate, taclale prietenești, coincidențe riguroase, savori melancolice, tigri albi.

sunt emoționat și zâmbesc iată, din nou la 34 de ani, de parc-aș avea 24 de ani, pentru că șarpanta lumii încă ține, pentru că am de ce să mă bucur, și mai ales cu cine să mă bucur, pentru că știu ce înseamnă să îți acorzi un cât de mic răgaz, și să arunci, împrejur, câte-o privire odihnită, curioasă și pătimașă, găsind mereu argumente ca la sfârșit să mă bucur, și atât. la mulți ani frumoși mie și vouă, mai ales vouă, tuturor celor care mai găsiți cumva puterea să vă așezați într-un unghi convenabil față de hărțuiala cotidiană, care găsiți ceva de învățat din tot ceea ce vi se întâmplă, trecând, întotdeauna, peste orice bariere și distanțe.

vouă vă închin așadar astăzi cei 34 de ani ai mei sărbătoriți de la distanță, precum și ultimele mele două pahare de vin: primul pentru a vă aduce aminte că trebuie să zâmbim indiferent de situație, indiferent dacă binele vine în doze mari ori în doze nesastisfăcătoare, iar celălalt pentru a justifica naiva mea speranță că lumea mai poate fi salvată de noi toți, cei cu idealurile similare înaintate rudimentar de acest text șchiop. vă iubesc, oameni, și vă mai aduc aminte că binele nu trebuie să fie majoritar, nici în ființa colectivă a planetei, nici în viața individului izolat, binele trebuie doar să existe, să fie identificabil, într-un dozaj minimal, pentru că el, dacă e prezent, e de fapt homeopatic, ca drojdia în alcătuirea aluatului. și lumea poate fi salvată dacă drojdia rețetei originare se păstrează și dacă fiecare dintre noi, la 34 de ani, la 27, la 53, la 81 sau la oricare altă vârstă, va accepta chipul pe care-l merită.