În căutarea paragrafului de final

Era ceva diferit în tonul vocii tale, în noaptea aceea. Da, în noaptea aceea în care ți-ai luat la revedere cu vocea unui copil abandonat pe șinele de cale ferată. Acum știu că n-ar fi trebuit să iau acel rămas bun cu atâta nonșalanță, și n-ar fi trebuit să înțeleg prin acel la revedere același rămas-bun zilnic, același salut banal din orice altă zi, pentru că vocea ta avea tonul acela pe care scriitorii îl folosesc când își scriu paragrafurile de final, când își încheie poveștile, când își finalizează romanele, când se pregătesc să tragă cortina pentru o vreme. În acel moment, ar fi trebuit să interpretez altfel toate indiciile tale, ar fi trebuit să realizez că tu îți scriai în acele clipe propriul paragraf de final, propria încheiere a povestirii, propriul final de roman. Ar fi trebuit să-mi dau seama (nici acum nu înțeleg cum de n-am făcut-o!) că tu scriai sfârșitul poveștii noastre în propriul tău fel.

 

De când ai plecat, nu mai reușesc să găsesc paragraful de final. E ca și cum aș ajunge la un capăt de drum, unde în loc de poartă deschid o oglindă spartă la mijloc, prin care stau și privesc mirat că noi nu mai suntem noi.