Ochii tăi, o dezlipire de cenușiul cotidian

Aș putea vorbi cu tine nopți și zile întregi despre ceva ce nu există pentru alții, doar de dragul de a te ține cât mai mult prin preajmă, mai ales acum, când lumea se rostogolește și se rotunjește tot mai mult din lipsa flirtului nevinovat. Ochii tăi mari și transparenți mă fac să fiu atent până la nucleul oricărei trăiri sau simțiri pe care mi-o transmiți pe îndelete. Asta mi se întâmplă mai ales când te alinți de una singură, când zâmbești și pari afectuoasă. Neobișnuit de afectuoasă. Cum numai o femeie îndrăgostită se manifestă. Iar de câte ori te privesc și te ascult, mă cuprinde o liniște inexplicabilă, e ca și cum aș știi că pericolul e mai mic decât pare. Tu nu faci decât să mă dezlipești de cenușiul cotidian. Lasă-mă să-ți explic altfel: chiar dacă dispare scrisul de mână, să știi că el a durat mai mult decât scrierea pe nisip ori decât scrierea pe piatră. Prin urmare, găsesc mirosul tău mai familiar decât cel de cafea columbiană, și ochii tăi mai sinceri decât orice interviu luat la fața locului la jurnalul de știri. Dar îmi zic mai apoi așa: hai să nu o amestecăm pe Venus din Milo în discuția noastră, ori în jocul nostru de cărți, copilăresc sau nu, în care tu trișezi și ții în mână o carte în plus. De parcă ai știi deja că-mi ofer cuvintele și sentimentele ca monedă de schimb pentru sărutul tău necopt, apăsat. Hai mai bine să ne ținem de mână, ca doi tineri aflați sub un cearceaf, ce aleargă prin ploaie, de-a lungul întregii faleze.