Puntea dintre noi doi și lume e făcută din povești

Ea e o femeie făcută pentru hainele spirituale pe care le port, ca să mă apăr de oameni și de tot, izolat în liniștea odăii mele. Înainte să-i aud prima oară glasul, mi-o închipuiam ca pe un iglu fierbinte picurând cu lentoare în creierul meu. Cuvintele ei feminine ajungeau la mine ca niște frânte bucăți de pâine tocmai scoasă de la cuptor. Mi-ar plăcea să stau cu ea ani întregi pe o insulă, ca să-mi povestească mult și bine. Sunt ascultătorul ei preferat, iar ea e povestitoarea mea favorită. Șeherezada mea. Chiar dacă știu că totul poate fi vremelnic, îmi găsesc liniștea și emoția în timbrul vocii ei de parcă ea ar fi gura epică a lui Dumnezeu. Mi-ar fi teamă s-o pândesc vreodată fără știrea ei. Dar mi-ar fi teamă și ca ea să mă pândească. Puntea dintre noi doi și lume e exclusiv făcută din povești.

 

Ea e o femeie gingașă și grațioasă, cu o grație construită din toate umbrele de balerină, e o femeie din soiuri diferite de femeie. Odinioară fusese fragilă, acum e puternică și înțeleaptă. Odinioară fusese întristată, acum e jucăușă și voioasă. Ea e o femeie care știe să vorbească pe înțelesul bărbaților: rostește, adică, o limbă bărbăteasco-femeiască. Iar limba ei e moale și catifelată, aromată și tandră, uneori extaziată. Vorbește nu doar cu gura, ci și cu epiderma, vorbește cu papilele gustative și cu porii. Vorbește cu văzul și auzul, cu degetele de la mâini și de la picioare. Vorbește cu unghiile și cu venele și cu dinții, vorbește cu genele. Mi-e atât de dragă că mă scoate din sărite, fiindcă e dulce, și întinerește de câte ori zâmbește. Mi-e atât de dragă că îmi aud cadența bătăilor de inimă, și încep să fiu șugubăț cu viața. Mi-e atât de dragă mai ales când îi descopăr silueta, care îmi lasă impresia că știe să se joace ca un schior pe munți de mătase, sare gemă și zahăr candel.