În jocul meu de imaginație

Afară plouă ca-n filmele horror, ca-n cărțile lui Kafka, plouă ca-n filmele noir, și eu încă te aștept să vii la o cafea lavazza, să apari zveltă de sub o umbrelă, să ne dezmorțim picioarele lipite sub aceeași masă, unul lângă celălalt. Nu te-am chemat, dar poate o să vii, nici nu te sun, căci știu că o să vii – o spune posterul de la bar, posterul de pe perete, o spun cei doi îndrăgostiți din foto, adică el, un macho man in black, în costum negru, din anii treizeci, și ea, o lady, in red, într-o rochie roșie și pe tocuri, într-o rochie roșie contrastând cu furtuna de afară, în antiteză cu iureșul apelor dezlănțuit și desprins din orice mare naufragiu literar ați alege. Și ei doi parcă stau mână în mână acum și așteaptă cum te aștept eu pe tine aici în cafenea, unde e cald și bine, unde muzica e bună și lavazza e bună, și parcă el vrea să o sărute și ea simte buzele lor și se apropie din ce în ce mai mult zâmbetele lor și se topesc cumva într-o simțire fierbinte, în contrast cu uraganul de afară. Și efectiv îmi pare că cei doi se apropie tot mai mult iar sentimentele lor parcă mă cuprind și pe mine și mă văd ușor-ușor dus de gânduri, de dorință, undeva departe, în Marrakech poate, pe o terasă, sau nu, mai bine undeva într-o cafenea italiană, unde se servește desigur lavazza la discreție, undeva în anii treizeci, dichisit într-un costum negru, ca un man in black, ca un italian vero vero, feroce și irezistibil, pregătit din timp să te întâmpin pe ușă, gata-gata să te iau în brațe și să te sărut până ce te catapultezi de bucurie de pe tocuri, căci (nu-i așa?) totul devine posibil în jocul meu de imaginație, în exercițiul meu imaginativ vero vero, dintr-o fantezie de vară ploioasă cu lavazza, când te aștept cu nerăbdarea unui barman care anunță ultima comandă.

 

 

 

Iubirea mea e virtuală sau lumea ta e ireală?

În fiecare seară tu mă săruți online, și mă îmbrățișezi online, și îmi trimiți bezele și am senzația tot mai certă că tu nu știi, de fapt, și nici nu ți-a spus nimeni până acum că eu nu sunt nimic altceva decât ultimul mohican al atingerilor, farul păzitor al senzațiilor tactile, electrizante, ultima redută a celor care se sărută cu tot trupul, cu toată ființa, bietul cerber demodat al sărutului clasic, amantul care radiază numai prin contact, prin miros, prin încolăcire. Prin urmare, eu chiar dacă m-am îndrăgostit online de tine nu pot să te iubesc online. Pentru că oricâte imagini aș vedea cu tine, și oricâte mesaje mi-ai scrie, și oricât de live ar fi sărutul tău pe sticlă, eu nu te pot iubi pe deplin decât în încăperea noastră mică unde prezența cărnii tale mă furnică. Unde prezența cărnii tale mă înalță, mă trezește, mă incită. Poate nu ți-am mai spus asta până acum, dar mi se întâmplă uneori să aud în jur vocea ta care cheamă, care îmbie, la fel cum mi se întâmplă tot mai des să aud sunet de tocuri pe asfalt și să tresar ca și când ai veni, și să tresar ca și cum aș simți apropierea ta, dar tu nu te apropii de mine, deși ești atât de aproape online. Deși tu mă săruți în fiecare seară online, și mă îmbrățișezi online, și îmi trimiți bezele și totul e ca și cum aș vorbi cu amintirea ta, și totul e ca și cum aș visa că visul meu visează visele tale, și totul e ca și cum m-aș trezi la realitate ca să o văd ireală, ca să mă mint că te simt, că te-alint și că nu mă pot desprinde de tine, că nu mai pot efectiv să mă desprind, pendulând circular în mijlocul revoltător al aceleiași ghicitori: iubirea mea e virtuală sau lumea ta e ireală?

 

 

Easy like sunday morning

Sunt un bărbat al dimineților de duminică. Mi-e tot mai clar adevărul ăsta. Mi-am programat ceasul să sune la șapte și șapte minute, dar mă trezesc înainte de cântecul cocoșului electronic. Expresorul de cafea pornește și el la ora fixată, dar nu mai aștept, și îmi fac singur cafeaua și o beau singur și mă gândesc la tine. Și camera se umple de gânduri, apartamentul se umple și el, tot blocul se umple de gânduri, lumea toată se umple de gândurile mele și tu dormi. Tu încă dormi în timp ce viața mea programată începe. Viața mea programată de la un capăt la altul al zilei, de la un capăt la altul al nopții, până când moartea ne va despărți, de parcă totul e în program, de parcă totul e programat până în cele mai mici detalii până când... până când vine o dragoste ca asta și dă totul peste cap.

 

Innuendo

Deja știu când ai tu serile tale nebune, deja îți cunosc în amănunt și pe de rost calendarul bucuriei, și poate și sezonul plenitudinii tale de femeie frumoasă, cu părul tău deranjat, cu buzele tale țuguiate, răsfățate, când îmi dai multe de înțeles, când îmi transferi cele mai apetisante insinuări, așa că fă-mi plăcerea și nu mai pleca azi acasă, fă-mi plăcerea și rămâi lângă mine toată ziua, toată noaptea, toată viața, toată moartea, fă-mi plăcerea și învie cu mine când dumnezeu, oricare ar fi el, netezește cărarea pentru dragostea noastră. Fă-mi plăcerea și nu mai privi înapoi, fă-mi plăcerea și mergi înainte cu mine în suflet, cu mine în minte, cu mine în trup, cu mine în oase, fă-mi plăcerea și lasă-te în cele mai frumoase cuvinte, și lasă-te pe umărul meu, când ți-e greu, când ți-e dor, când mai uită de noi dumnezeu. De fapt, fă-mi plăcerea și lasă-mă definitiv în inima ta, fă-mi plăcerea și ascunde-mă bine acolo, în așa fel încât să nu mă găsească decât dragostea ta, în așa fel încât să nu pot pleca și să devin numai pentru tine un astru, o cometă, o stea când muzica sferelor ne poartă departe, tot mai departe, dar mai ales fă-mi plăcerea și lasă-mi dimineața pe pernă plăcerile, toate plăcerile, știi tu, toate cele despre care ziua nu se poate vorbi, decât într-un zâmbet intraductibil, și în a cărui eventuală distorsionată traducere s-ar pierde de fapt toate plăcerile. Toate plăcerile noastre ascunse, inestimabile.

 

 

Mici neconcordanțe afective

Pentru prima dată îți mărturisesc. Îți mărturisesc că nu întotdeauna. Îți mărturisesc că nu întotdeauna liniștea din jur coincide cu liniștea mea interioară și că nu întotdeauna cântecul păsărilor din grădina mea și cântecul de dragoste al inimii mele au același refren și că nu întotdeauna ești dorită ca acum, când soarele încă răsare pentru mine numai ca să te pot vedea, deși încă nu te văd, chiar nu te văd, nici măcar când zgomotul urban se temperează, nici măcar când forfota se odihnește, nici măcar când clopotele unei biserici numai pentru mine bat, să mă atenționeze, să îmi aducă aminte de tine, de tine cu tot rafinamentul tău, cu toată delta abundentă a frumuseții tale despre care timid și stânjenit pentru prima dată mărturisesc.

 

Și vreau să-ți mai mărturisesc că nu întotdeauna amintirile celorlalți coincid cu amintirile din mine, pentru că eu nu-mi amintesc decât surâsul tău încremenit, ca într-un timp pierdut, ca într-o fotografie ștearsă, adică nu-mi amintesc nimic altceva decât ultima ta privire aruncată înspre mine, știi tu, privirea aceea aruncată ca o ancoră spre un țărm care mereu se depărtează, dintr-o zi complet distinctă, care n-ar fi anticipat niciodată o asemenea mărturisire, o asemenea intimă și ineficientă confesiune sentimentală, în care să recunosc smerit că nu întotdeauna te-am dorit ca acum, când ești cea mai dorită dintre toate.