Când până și tăcerea își ia concediu

Suntem un amalgam de defecte, de gânduri, de doruri, de amintiri, de iluzii, de speranțe, de dependențe, de clișee, de prejudecăți de care nu putem scăpa, de temeri, de dureri, ori un concentrat de secrete, suntem actori și colecționari de măști, visători de ocazie, roboței, suntem niște mecanisme repetabile, prinse în propria rutină, uneori egoiști, alteori altruiști prostește, folosim aceleași cuvinte, aceleași expresii, deprinse din aceleași locuri, relativizate de aceeași muzică și de aceleași filme, în care vedem aceleași fețe și aceleași comportamente. Consumăm aceleași produse și trăim cu iluzia că avem de unde alege, în fiecare an încercăm să retrăim aceleași momente din anii trecuți, așteptările pe care ni le facem devin doar compromisuri în ciocnirea cu realitatea dimprejur, unde e toată emoția, de ce ne-am rătăcit pe drum? Care-i faza? Cum am putea să ne recuperăm timpul pierdut și entuziasmul de a schimba ceva, de a face ceva ce chiar contează? Cum pot eu azi să mai fac diferența? Parcă de o eternitate încoace mi se transmite ce am de făcut și mă gândesc uneori că până și îngerii au obosit să mai coboare pe umărul nostru ca să ne ridice de jos. Probabil azi ne trimit scrisori, pe care nimeni nu le mai scoate din cutia poștală. Nu știu. La fel cum nu știu nici de ce două singurătăți nu se întâlnesc la timp, ca două foste iubiri ce se privesc căutând ceva nespecific în tăcerea pereche. Poate că mâine tu, ori eu, vom citi scrisoarea pe care a scris-o fiecare om și nimeni n-a citit-o la timp, poate că vom afla de existența celuilalt prea târziu, la fel cum la știri sunt onorați artiștii abia după dispariția lor, nu știu. Dăm noi totul azi? Sau doar ne ascundem în spatele unor scuze? Ce se întâmplă de fapt? Care-i destinația? Câte stații are trenul ăsta? Și de ce punem punct la tot ce e bun, când eu nu-mi doresc decât să fiu o virgulă atunci când voi descoperi ceva mai important decât azi?