Eu, Charlotte și muzica celor de la Kings of Leon

Singurătatea născută dintr-o despărțire e dificilă. Să vă explic de ce. Charlotte este o femeie cu sex-appeal. Cum să vă spun eu, e o tipă jos pălăria, pe care chiar dacă nu o cunoști, ar lăsa o impresie adâncă în absolut oricine, adică altfel spus tot ai vrea să fi prieten cu ea pe Facebook. Dacă o observi mai îndeaproape, îți lasă senzația unor reminiscențe manierale de tip aristocrat, pentru că Charlie (cum o alintă părinții ei) consumă șampanie veche, trimisă din Franța, și după-amiaza ea poartă cape violet dintr-un material bine croit, mai ales  atunci când plouă. Și i se face realmente silă de fiecare dată când este nevoită, prin cine știe ce circumstanțe, să circule cu autobuzul. Mi-am dat seama că intenționat preferă să fie diferită, ea face un stil de viață din asta. E prețioasă într-adevăr, dar asta nu umbrește cu absolut nimic caracterul ei șic și personalitatea ei construită din toate culorile curcubeului.

Am surprins-o, nu de puține ori, cum își scoate guma din gură și-o rotește în jurul degetelor într-un mod provocator, mai ales într-o seară, când se chinuia să prepare stridii după o rețetă veche de la mătușa ei Lorena. Charlotte e cochetă chiar în zilele ei cele mai proaste, îmi plac mai ales glumele ei cu urși panda, are un râs omniprezent și colorat atunci când iese seara la un drink cu prietenii. Are o privire care te măsoară pe furiș, mai ales dacă-i place de tine. Orice s-ar spune, e o femeie care a văzut multe, care știe multe și care vrea multe.

Toți cei care o cunosc, știu că Charlotte are o inimă impresionabilă. Mi-a povestit odată cum s-a îndrăgostit cu ceva vreme în urmă de un băiat, și mi-am dat seama, din spusele ei, că erau atât de potriviți unul pentru altul încât orice exemplificare pare de prisos. Cum necum, băiatul ăsta, (student la Arte) s-a săturat într-o zi de pielea de crocodil din dulapul Charlottei, de saltelele sub care se aștepta să găsească boabe de mazăre (ca în basmul cu același subiect), de toate expozițiile și simpozioanele pe care nu dădea doi bani și câte și mai câte. Motivul principal fiind acela că îi căzuse cu tronc o femeie puțin mai în vârstă. Și dus a fost din viața ei, probabil în sudul câmpiilor catalane.

După despărțirea asta subită, Charlotte a suferit intens, căzând de la o înălțime considerabil mai mare decât cea a unei perechi de tocuri McQueen. O apăsare sfâșietoare i-a brăzdat urechea, asurzind-o de toate sfaturile venite de oriunde. Resimțea adânc lipsa brațelor care-o încălzeau în fiecare seară, cadența sms-urilor de pe telefon, lipsa vocii lui calme, care-o excita, lipsa mâinii lui ferme care o echilibra. Toate acestea i-au determinat o durere cumplită. Pentru Charlotte, toate diminețile care-au urmat aveau un gust îmbâcsit de plumb, îl simțea încă cum îi pătrunde în limbă. Din stomac i se ridica abrupt o durere inimaginabilă, iar cele câteva punctulețe albastre din ochii ei verzi nu se mai vedeau aproape deloc. Oja se usca zile la rând pe unghiile ei, decojindu-se, strat după strat. Toate programările de la cosmetică, epilat ori manichiură se evaporaseră într-un șir de sticle de vin negru. Era conștientă că în următoarea zi, totul va fi și mai rău. Chipul ei frumos era brăzdat de cearcăne adânci, mov, era palidă ca un bolnav de hepatită. Practic, nu știa cum să înceapă o dimineață fără el, cum să răzbată o noapte întreagă pigmentată de coșmaruri, cum să trăiască fără sărutul lui umed. Nu se putea readapta în pat, îl căuta noaptea în stânga ei și apoi se speria. Așa că, treptat, Charlotte s-a izolat. A refuzat să treacă peste asta, deși toată lumea îi îndruga sfatul ăsta. Părea că personalitatea ei se atrofiase iremediabil.

După un oarecare timp, i se făcuse foame. Pentru prima dată în doi ani de zile făcuse o comandă după o pizza medie Cannibale. Exact la ora șase și cincisprezece minute seara, lungită pe canapeaua ei din piele, Charlotte sorbea dintr-un pahar de vin roșu și devora 3-4 felii de pizza. I-au plăcut mult. În fond, redescoperise gustul. Era un început bun.

Câteva luni mai târziu, la începutul verii mai bine spus, Charlotte degusta o licoare verde pe o terasă splendidă din fața unui parc al cărui nume l-am uitat. Acolo am cunoscut-o prima dată. Ea s-a așezat lângă mine, cu ochii mari și curioși, uitându-se peste niște planșe de hârtie pe care le studiam minuțios. Erau schițe pentru primul meu tatuaj. Am văzut pe chipul ei un zâmbet vechi, neîntregit, și mi-a plăcut de ea din prima. Abia peste 3 luni de zile am avut curajul să o invit la o cafea cu lapte, și-am fost la teatru să vedem împreună Avarul lui Molière. Am știut că îi va produce entuziasm fiecare buchet de liliac trimis. Iar mai nou, ea mă unge cu ulei de plajă pe spate și insistă să ne sărutăm seara pe terasă, ca puștanii.

Citesc prin ea o fericire serenă, senină, stabilă. Asta deși nu cu mult timp în urmă, Charlie a mea vroia cu tot dinadinsul să șteargă cu buretele diminețile, după-amiezile, serile și săptămânile, să-și uite prietenii, să lase deoparte mâncarea și lumina zilei. Nu vrea să-mi spună cum, dar a învățat că durerea fusese amplificată de naivitatea ei nesănătoasă. Ea știe, și eu văd în ochii ei asta, că viața nu e întotdeauna egoistă și că uneori mai primim și a doua șansă la iubire. Știe că jocul de-a iubirea se termină doar când mori. Butoiașul cu dragoste nu se epuizează ușor. Mai mult decât atât: atunci când ai de oferit un suflet dulce ca al Charlottei poți privi cu încredere viitorul – vei primi înapoi mai multă dragoste decât poți duce și înțelege.

Acum, Charlie ascultă a zecea oară piesa asta a celor de la Kings of Leon. E semn că vrea să facem dragoste.