Te-am admirat multă vreme și-ai fost importantă pentru mine ca o stea mayașă descoperită târziu în Honduras. E ciudat că mi-am amintit de tine abia acum, dar în fiecare zi îmi spun că aș suporta mai ușor dimineața dacă lângă mine ar mirosi o altă piele. Tu ești departe, ascunsă într-un colț cipriot de nisip alb – acolo unde amintirile sunt palide fosile desprinse din lobul frontal al creierului lui Carl Jung. E un tablou aidoma unui sat ars, a unui papagal cu două capete. Conversațiile noastre de atunci îmi păreau dăunătoare precum colesterolul, puternice și conflictuale, chinuitoare, asemenea unei migrene. Ne-am provocat reciproc atâta durere de fapt, într-un teribil ceremonial luciferic.
Îmi lipsește prietenul din tine, deși încă mă ridic și mă mișc (am în mine un motor ascuns de tip warp), e ciudat că tu știai să-mblânzești fiecare dimineață în parte și să o coci, să o frângi ca pe o pâine, iar pe mine să mă adulmeci sălbatic, ca o fiară, să-mi iei jumătatea mea de frică.
Știu că azi pot să greșesc, să mă răzgândesc cu privire la oameni, e un obicei pe care l-am preluat de la tine, în seara aceea când te admiram și-n care răsfoiam poezii la întâmplare. Tu plecai a șaptea oară să-mi cumperi biscuiți de ciocolată și lapte deși concomitent ceva s-a rupt atunci în mine. Am mers cinci ore pentru altele trei doar ca să-ți mai văd o dată fața, când de fapt ar fi trebuit să ne facem ordine în gânduri. Aveam un impuls de-a trimite mail-uri să văd ce-mi spun alții, deși alții nu au contat niciodată cu adevărat.
Mi-e dor de tine, dar ție îți plac mai mult artificiile și-ți place să te-nchizi în cercul tău desenat cu cretă bej.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu