Și-acum mă apucă râsul
când mă gândesc la teoriile tale de-altădată, asezonate cu o spumă de bere
supraapreciată de prea multă lume. Eram odată pe terasă sus la Croco și țin minte că atunci ai debitat
prezumția conform căreia, după tine, Dumnezeu ne-a dat alcoolul ca pe un soi de
lubrifiant social: ca să-i facă pe bărbați mai curajoși și pe femei mai
relaxate. Nici nu-ți imaginezi cât îmi lipsesc azi conversațiile acelea
prelungite și necoapte, o recunosc cu garda jos: mi-ai fost un prieten rar și
sincer, și am avut amândoi mereu convingerea că nu ne poate speria vreo
provocare pe nici unul, chiar dacă, în esență, nu făceam decât să participăm și
noi (în felul nostru special) la acest maraton al țestoaselor pe seama căruia
se mai amuză uneori timpul. Mă tot gândesc: cum aș putea să recuperez
prospețimea glumelor de altădată și entuziasmul de a bate mingea cu tine la o
poartă cât e ziua de lungă? Cum aș mai putea eu oare derula acel câmp
secvențial al farselor semnate de amândoi cu aceeași seriozitate cu care un
artist își semnează tabloul? Sau al orelor de sesiune din facultate pe care le
prelungeam cu ideile noastre năstrușnice? Știu, de fapt prietenia noastră nu se
bazase niciodată pe ceva fix, și poate asta îmi plăcea cel mai mult. Nu aveam
vreo oră fixă pentru a face ceva anume, dar reușeam să ducem totul până la
capăt. Poate la fel cum un alergător de maraton va încerca întotdeauna să ducă
la bun sfârșit o cursă. Acuma tu ești departe, eu sunt cel puțin la fel de
departe. E ca și cum am fi stricat un cub
Rubik perfect, elementele constitutive deplasându-se dezordonat ori rupând
echilibrul din acea bulă funcțională a prieteniei noastre.
Nu încerc aici să
despic firul în patru, să dau vreo gaură la macaroană ori să polemizez asupra adevăratului
sens al prieteniei, dar mă preocupă azi consensul în idei dintre doi oameni. Mai
ales modul natural în care el se încheagă, asemenea unui vas de sânge. Poate
tocmai din cauza rarității unei asemenea întâmplări. Bizar ori ba, cunosc din
ce în ce mai mulți oameni dar simt că am din ce în ce mai puțini prieteni. Și
asta mă duce cu gândul la tabloul pictorului italian Giovanni Serodine “Sfinții
Petru și Pavel pe drumul martirului” poate pentru că mi se
pare că acea imagine explică două aspecte esențiale ale conceptului de prietenie:
în primul rând faptul că doi oameni se pot afla atât de aproape unul de altul
încât ajung să nu se mai recunoască, iar în al doilea rând văd acolo că prietenia
devine o forță care transcede întreaga explozie de culoare și sunet, și chiar întreaga
dezordine socială încadrată de tablou. Și asta mă pune pe gânduri. Mai ales că
nu accept fatalitatea perspectivei în care vârsta degradează răbdarea omului,
care-și simte tot mai aproape capătul liniei existențiale, și prin urmare se lasă
ghidat de o neîncredere oarbă în nou,
raportându-se doar la ceea ce a fost bun cândva
în viața lui. Repoziționându-și propria axă valorică mereu doar față de vechi.
Eu nu știu unde mă
poziționez acum, dar parcă îmi vine greu să mă aud cu o exprimare de tipul: noii
mei prieteni. O fi vina contextului care lipsește, nu știu. Ori poate
mă las doar dominat de amintirile idilice de altădată, nici asta nu știu. O fi
posibil. Dar mă înseninează mereu să-mi amintesc de orele de camaraderie la
ceas târziu în noapte când alergam la bere de parcă de asta ar depins de fapt
viața noastră. Ții minte? Ne plăcea aceeași muzică, uneori stupidă, alteori
gravă. Uneori izbucneam în râs, pur și simplu, pentru a declanșa mai apoi
într-adevăr vreo idee viabilă și realmente comică. Gata. Vreau să închei aici.
Provizoriu. Pentru că e mult de discutat despre asta. Mai ales fiindcă mă paște
mai nou primejdia de a cădea într-o capcană căreia puțini îi pot face față: să
gestionez o prietenie cu o femeie sau să cedez unor sentimente profunde și să
mă îndrăgostesc de ea? Ea îmi zice că n-aș avea pentru ce să merg mai departe
și să o iubesc, că nu-i perfectă. Just, i-am replicat eu. Nu, nu e perfectă,
nici pe departe. Dar nici Venus din Milo nu are mâini. Și nici Sfinxul n-are nas. Până și Barcelonei i-ar trebui, zic eu, un
portar de clasă mondială. Așa e, nu le știu pe toate. Dar devin din ce în ce
mai sigur de ceea ce știu. Și știu deja că ea mă face să râd și îmi dă acea
stare de potrivire în gând și-n intenții pe care mi le transmiteai tu altădată,
dragă prieten vechi. Și-mi vine s-o
dezbrac din priviri în fiecare dimineață. Ca s-o verific dacă-i perfectă. Și
culmea, încă o mai pot contrazice dimineață după dimineață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu