Știu o fată care iubește un singur bărbat.
Dar nu e cel de lângă ea. Nu. E cel pe care știe că îl mai are la suflet. Încă se
gândește uneori seara la el, exact așa cum un om se gândește înainte de culcare
la ce are de făcut a doua zi. Tresaltă și simte o apăsare în piept. Ultima
oară, l-a văzut lângă o altă femeie, în oraș. Era cald afară și purta o pălărie
de soare și o rochie albă ce-i cădea pe corp precum o briză tandră de
primăvară, cu miros de flori proaspăt înflorite. S-au intersectat la semafor.
Nici unul nu a scos nici un cuvânt, el părea gânditor și la fel de tăcut cum e
cerul atunci când ne ascultă rugile. O privea atent și i-a zâmbit profan, deși
ar fi vrut să-i pară indiferent. Era la fel de tăcut ca un rebel capturat de liniile străine cu o carte de Kafka în mână, pe care n-a citit-o și
nici nu va mai apuca să o mai citească vreodată, dar pe care încă o ține strâns
la piept, ca pe o săgeată înfiptă
adânc în inimă. În schimb, ea ar fi vrut să facă ceva ce n-a mai făcut: să-și
calce pe orgoliu, să deschidă gura și să-i vorbească. Să-i spună tot ce are pe
suflet, până ce el o va asculta și-i va respecta ultima dorință: ca nici o umbră a amintirilor să nu-i mai treacă prin
minte de acum înainte fără a fi decapitată și ca nici o iluzie că se vor împăca
cândva să nu supraviețuiască acestei ultime zile. Totuși, timp de două secunde,
și-ar fi dorit ca el s-o ia în brațe, să fugă amândoi de furia timpului,
traversând nisipurile clepsidrei sparte.
Poate așa ar fi oprit cumva ritmul
ăsta în care în fiecare noapte îl scoate din inimă și în care în fiecare
dimineață îl găsește acolo la loc.
El părea un bărbat care iubește o singură
femeie. Își imaginase de multe ori momentul în care o va revedea. Iar acum un
astfel de moment îl cuprinse ca intrarea în sevraj sau ca un pumnal înfipt între coaste. Dinspre dinăuntru, ca să nu ai cum să te ghemuiești la
timp. O secvență cu ei doi dezbrăcați îi trecuse prin minte, din vremea în care
numărau ploi împreună, până ce
adormeau sub un tavan care ar fi trebuit să-i ferească de orice blestem sau descânt rostit deasupra lor de preotesele vechilor zei invidioși pe
dragostea umană. Simțea un foc în palme și o dorință de a o cuprinde în brațe,
de a se lipi de ea, prin ochi și buze, ca și cum ar fi fost posedat.
După o luptă teribilă cu Mama Zmeilor.
Pe care ar fi purtat-o și acum bucuros, numai ca s-o recâștige. Și să fugă cu
ea într-un loc în care muzele se
spală pe fățiș în țara soarelui apune, unde oamenii și străzile nu au, ca și
aici, inimi de cărbune. Și unde îndrăgostiții mai știu vechile meșteșuguri prin
care morile norilor se pot lega cu eșarfe din albăstrele. Ciudat, auzise
azi la radio melodia pe care un solist le-o cântase la prima lor aniversare: My funny Valentine. Până când se
dezmeticise, semaforul se făcuse verde. Fără nici un cuvânt, dar într-un dialog
atât de intens, și-au luat, pentru prima dată, la revedere. Știind amândoi că se vor întoarce acasă mai singuri și mai bătrâni ca niciodată, și că o ceață densă și neutră se va așterne
nepăsător peste lume. Și că la stingerea veiozei, în noapte, doar ochii celuilalt vor mai lumina din fotografii în albume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu