Cred,
și nu am nici o îndoială vis-à-vis de acest lucru, că inima mea seamănă la formă
cu un vârf de limbă. Așa se face că
în loc de sânge în ea se găsește salivă, și, acolo unde e salivă sunt și
cuvinte nespuse, nearticulate,
proaspete, încă umede, crude de-a dreptul, care așteaptă să dospească. Ăsta e
felul lor de a se umfla în pene și
de a toarce pe întuneric, unde pot fi recunoscute doar pe dibuite... Iar când alții cred că vreau să spun ceva anume cu
verticala arătătorului lipită pe orizontala buzelor mele închise, eu de fapt îmi fac cruce. Ca să nu răspund la întrebări fără răspuns. De pildă, am
fost întrebat deunăzi pe cine iubesc eu cel
mai mult. Prima dată, n-am știut nici cum să zic și nici ce să zic. Pentru
că nu am și nu am avut niciodată cântar
ca să pot spune pe cine iubesc cel mai greu.
Și nici măcar ruletă sau metru, ca să pot spune pe cine iubesc
mai lung și mai întins. Astăzi nici măcar eu nu mă mai recunosc, deși altădată am
avut foarte multe iubiri de-o singură zi, (care între noi fie vorba, credeam că
îmi vor da o oarecare identitate aparte) pentru fețe ce le-am întâlnit pe
stradă, și pe care mi le-am imaginat din cărți sau pe care le-am văzut numai în
filme. Și de la care nu mi-am luat la
revedere cum ar fi fost politicos să o fac. Dar, cum ne spune și melodia, the dog days are over. Am iubit cel mai mult lucrurile
mărunte. Fiecare zâmbet necunoscut, câte un asfințit sau câte un moment de
singurătate în doi. Am avut iubiri de o vară în care m-am bucurat de tot
verdele pe care l-am putut găsi. Mai ales în ochii unei fete pe care n-am
reușit să o dezvelesc de gesturi. Am avut iubiri de-o viață și iubiri cât
pentru două vieți. Am trecut peste fiecare moleculă
a pasiunii așa cum un acrobat pășește pe o sârmă aflată deasupra Manhattan-ului. Am numărat într-un
singur an 365 de respirații și 365 de bătăi pe milisecundă, am cusut așteptări în fiecare dimineață și i-am
promis soarelui că voi da mai departe o căldură chiar dacă voi întâlni suflete
de porțelan care nu mai știu să iubească. Am deschis și am închis
nopți între coastele mai multor femei, până ce aproape am uitat cuvântul care-mi plăcea cel mai mult. Pe care am vrut să-l
recâștig de unul singur. Așa se explică de ce am schimbat atâtea tastaturi, de
ce m-am apucat să scriu. Mi-am pierdut cuvântul preferat. Ce-mi era un automat
declanșator pentru zâmbet. Și pentru fericire. Ca să-l caut, am mers pe copaci,
chiar și pe sub pământ, am sărit de pe o stea pe alta (exact cum sar copiii pe
asfalt când se joacă Șotron), mi-am
cumpărat ziare, cărți absurde, reportofoane, creioane, stilouri și cerneluri,
le-am luat cu mine până aproape de rai,
unde nu mi-au fost bune de nimic. Fiindcă acolo un domn avea de toate cele,
expuse într-un bazar de lângă Porțile Raiului. Privindu-l, am înțeles
că mersesem pe o pistă greșită. Mi-a zâmbit, și am citit în ochii lui că deja știam răspunsul. Cuvântul acela
l-am uitat pentru că fusesem atâta timp singur.
Am înțeles cumva acolo, aproape de Porțile
Raiului, că există cuvinte în doi,
și pentru doi. Pe care de unii
singuri le pierdem. Din acel moment, iubesc fiecare femeie care-mi zâmbește așa
cum iubesc fiecare cuvânt potrivit. Mi s-a reaprins beculețul: am simțit un
zâmbet ce revine atât de irezistibil în mine de parcă aș fi fost iar un elev
care încearcă să-și ascundă bucuria întorcându-se cu fața la tablă. Iubesc cuvântul pentru că în el se ascunde un
fel de dragoste sacră și tristă și
iubesc femeia ce zâmbește pentru că mă cuprinde de fiecare dată seninul acela ce
nu poate fi umbrit de gânduri. Și iubesc tăcerea.
Pentru că vorbesc uneori prea mult. Și pentru că tăcerea îmi învăluie toate
iubirile, fără a le discrimina, fără a le poziționa într-o ierarhie a duratei și intensității. Despre dragoste e dificil să vorbești folosind cuvinte oarbe. Ce nu pot cuprinde
bătaia și cadența inimii. E ca și cum ai încerca să-i descrii altcuiva momentul
acela în care faci dragoste cu o
femeie care te pătrunde în fiecare celulă și care se oprește la un moment dat
să te întrebe: dar pe mine mă iubești?
Da. Numai pe tine te iubesc, fără să te știu și fără să te pot asemui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu