Câte ceva despre capacitatea perfecțiunii de a se opune frumuseții

Poate că, într-adevăr, amintirile sunt realități îmbrăcate în haine de duminică.  Încep cu gândul acesta - într-un soi de prolog rostit parcă mie însumi - fiindcă îmi aduc aminte și acum de curioasa și irepetabila senzație pe care am trăit-o în timpul unui meci de baschet, unul dintre puținele pe care le-am văzut de la fața locului în viața mea. Se întâmpa la Cluj, cu destui ani în urmă și orașul trăia pe atunci pentru prima dată inedita senzație a prezenței unei echipe americane de baschet. Nu numai faptul că erau americani și încă în marea lor majoritate jucători de culoare, ci și, mai ales, acela că erau sportivi profesioniști care străbăteau lumea în lung și în lat (se numeau de altfel "Globetrotters") dând reprezentații - așa cum ar face-o o trupă de teatru sau o caravană de circ - constituia pentru publicul acelei ore clujene un punct de atracție senzațional. Țin minte exact cum au intrat pe teren, au format două echipe - condiție sine qua non a desfășurării jocului - și au început spectacolul, care avea să-mi rămână în minte nu atât ca un meci de baschet, cât ca o irepetabilă experiență filosofică. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, numai cu foarte multă superficialitate și îngăduință ar fi putut fi considerat un meci. Îi lipsea pentru asta ideea de concurență și noțiunea de autodepășire. Împărțiți în două echipe care nu-și disputau nimic, jucătorii nu numai că nu aveau pentru ce să lupte, dar aproape că nici nu aveau posibilitatea să o facă. Iar ceea ce îi împiedica era - oricât ar părea de ciudat - chiar nivelul deosebit de ridicat al profesionalității lor. Perfecțiunea fiecărui jucător și a fiecărei echipe mergea într-atât de departe, încât devenea o piedică pusă perfecțiunii întrecerii, care înceta pur și simplu să existe în lipsa încântătorului, misteriosului raport dintre imperfect și real. Intrată pe mâna unei echipe, mingea nu mai era pierdută; începâns să tragă la coș, jucătorul nu mai greșea; se realiza astfel o situație absurdă în care, nefrânat de greșeală, jocul aluneca la nesfârșit într-un plictisitor și incredibil eden al desăvârșirii sportive, așa cum, nefrânate de gravitație, mișcările își pierd eficacitatea și se pulverizează în vid (exact așa cum am văzut asta recent în pelicula lui Christopher Nolan, Interstellar). Din când în când, ca să deblocheze mecanismul jocului, câte cineva greșea în mod intenționat - dar o făcea atât de stângaci, încât trezea, paradoxal, nu numai enervarea, ci și mila spectatorilor - și totul pornea câțiva pași mai departe, pentru ca imediat să se înțepenească într-o nouă, infailibilă, impecabilă capcană. Când în sfârșit minutele reglementare au trecut, spectatorii au aplaudat, admirativi și ușurați, iar jucătorii s-au îndreptat spre un alt teren al globului pământesc, pe care să demonstreze capacitatea lor de a atinge perfecțiunea și - fără să bănuiscă măcar - capacitatea perfecțiunii de a se opune frumuseții. 

Au trecut deja foarte mulți ani de la acea neobișnuită întâmplare sportivă, dar nu am uitat sentimentul de iritare și revelație pe care l-am trăit atunci, pentru că mi l-am readus în cnștiință adesea: atât în fața succeselor, didactic, cât mai ales în fața înfrângerilor, exorcizant.