Aux armes citoyens!

azi se sărbătorește căderea Bastiliei și mintea mea

realizează că,

iată,

cărțile nu pot vorbi

nu pot striga

că le-a atins François Villon, Rabelais, Voltaire,

Sartre,

Baudelaire cu mâinile lui mari,

Verlaine cu ochii lui adânci

și

Louis-Ferdinand Cèline, cu ale lui metafore

prinse în tenebrele dorinței

de-a fi un om mărunt și-un rege

în același timp.

îmi închipui adesea

că toți galii aplaudă astăzi

cuvântul dus de urmașii lor mai departe,

dus din La Chanson de Roland

până în gura lui Pantagruel

și ajuns

pe umerii lui Camus.

mă uit cu mândrie la francezi și văd

cum mii de mâini se sprijină

pe cărțile celui din față

cu tot cu poezia spiritului

cu neînțelesul, cu nescrisul, cu necititul.

Delacroix picta Revoluția omului

mânat de îndemnul:

aux armes citoyens!

închipuindu-și pesemne și el

că la mijlocul drumului vieții noastre

sublimul stelelor încălzește răcoarea pământului.

el știa, cum știu și eu

de ce cărțile nu vorbesc niciodată,

de ce nu pot striga numelor lor

și nici pe ale noastre.