Vinul roșu se bea la pielea goală, ca să nu te pătezi

Pe mine Cătălina m-a învățat că vinul roșu se bea la pielea goală, ca să nu te pătezi. Că trebuie întotdeauna să fii precaut, și că nu e cazul să te joci cu asemenea lucruri. Eu o cred pe cuvânt. De ce nu aș face-o? La urma urmei, chiar și afemeiatul notoriu Salvador Dali observase același lucru, și anume că frumusețea va fi comestibilă sau nu va mai fi deloc. Eu am avut femei dezbrăcate direct pe scânduri de cireș, femei una și una, cu părul înnodat pescărește, cu pleoapele cusute, cu gura cusută, cu sexul cusut, dar nici uneia nu i-a fost frică că s-ar putea păta cu vin roșu. Am dedus așadar că femeile nu sunt precaute deloc, în ciuda a ceea ce se spune prin târg. Femeile preferă hainele. Cine le-ar putea condamna? V-ați putea închipui femei care beau vin roșu și mai apoi umblă goale, pe contrasens în mijlocul bulevardului? Ori femei ale căror sâni devin clopote ce se topesc la semafor odată cu simțurile încinse masculine? Eu nu. Nici măcar în cele neobrăzate vise. Nu, eu nu.

 

Eu sunt un nepriceput, un neîndemânatic, cu siguranță că m-aș păta cu vin roșu pe haine, dar spuneți-mi cum aș putea evita o asemenea catastrofă, mai ales în fața unei femei frumoase prezente în fața mea, cu tenul mistuit de viață și cu ochii umezi ca un graffitti așezat peste un curcubeu? Sau cu decolteul șerpuit undeva între nuri ca un ecuator tras peste globul pământesc? Eu nu înțeleg ce-a vrut să-mi spună de fapt Cătălina. Îmi tot frământ mintea pe toate părțile, dar nu-mi amintesc vreo femeie care să se fi speriat de petele roșii de vin. Am avut odată o femeie care se ferea să bea vin roșu cu mine și n-am înțeles niciodată de ce. Asta să fi fost explicația? Să-i fi fost teamă că s-ar fi putut păta? Nu știu ce să zic. Mie îmi părea frumoasă oricum, chiar era frumoasă foc, mai ales când visa de una singură și habar nu avea că eu văd asta.

 

Aștept să cunosc o femeie care va fi de acord cu mine că vinul roșu se bea la pielea goală, ca să nu te pătezi. Nu de alta, dar nu-mi place să nu-i dau dreptate Cătălinei. Eu bănuiesc că știe ea ce știe. Observ, în zâmbetul ei, că are și ea adevărurile ei. Îmi închipui, așadar, cu instrumentarul meu imaginativ limitat, cum voi arăta dezbrăcat pe un covor, cu un pahar de vin roșu în mână, și cu o femeie expusă în totalitate exact în fața mea, imitându-mi gesturile în încercarea mea stângace de a folosi tirbușonul de cât mai multe ori cu putință. Și cum a doua zi, îmi voi spune mie așa: cum, nu-i nimeni aici să regrete, nimeni să se dea mare? Numai eu? Iar o voce îmi va răspunde: da, numai tu. Numai tu amânând plăceri nebănuite, pe care ți le imaginezi cu o putere nestăpânită, și care, din cauza povețelor Cătălinei, au început să se bănuiască reciproc, în loc să se organizeze-n ascuns.

 

Așa că, uite, începând din seara asta, am să umplu un pahar mare de vin roșu, ca să mă lămuresc dacă într-adevăr lichidul lui Bachus are sau nu o influență semnificativă asupra garderobei noastre, a celor care ascultă naivi de sfaturile Cătălinei, sfaturi scăldate în cele mai pline de viață hohote de râs pe care le-am auzit vreodată.