de câte ori ceva tăios pe dinăuntru te-apasă
adu-ți aminte că viața, ca și dragostea, este fluviu, este mișcare continuă. nu
suntem și n-am fost niciodată ceva static, doar obiectele sunt statice, numai
moartea este încremenită, iar viața, dimpotrivă, e-o continuă schimbare. o
forță motrică ce nu se-oprește niciodată. ironic sau nu, cu cât există mai
multă schimbare cu atât există mai multă viață. cu-atât mai mult existența
devine abundență. iar o viață abundentă va aduce cu ea însăși extraordinare
împrejurări. să te gândești iată, când nu mai ești tânăr, când nu ești încă
bătrân, că nu mai ești tânăr, că nu ești încă bătrân, asta este, într-adevăr,
ceva. să te oprești, spre finalul zilei tale de câteva ore, și să cugeți:
ușurința întunecându-se, necazul înseninându-se; plăcerea plăcere fiindcă a
fost, durerea durere fiindcă va fi; fapte bucuroase devenite laude, laudele
devenind încăpățânare; zvâcnetul, tremurul față de o ființă dispărută, o ființă
ce va veni; și adevărul nemaifiind adevăr, și falsul nefiind încă adevăr. și să
te hotărăști să nu zâmbești, până la urmă, stând în umbră, ascultând cicadele,
dorindu-ți să fie noapte, dorindu-ți să fie dimineață, spunând: nu, nu e inima,
nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sunt plămânii, nu, e ceva muscular,
e ceva nervos. apoi scrâșnetul dinților se sfârșește, sau continuă, și te afli
în groapă, în gaură, tânjetul după tânjet a dispărut, groaza de groază, și te afli
în gaură, în sfârșit la poalele dealurilor, unde drumuri urcă, drumuri coboară,
și liber, în sfârșit liber, pentru o clipă în sfârșit liber, în sfârșit nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu