marți, 21 aprilie 2020

ceea ce ne leagă pe noi toți, bosonii Higgs


N-aș scrie niciodată un roman. Un roman nu e nici mai mult nici mai putin decât o pată din care crește un needucat și barbar Cerber, și care e de fapt doar un cățel negru, dresat de stăpâni ori un interstițiu în asfalt care absoarbe cu o lăcomie colosală corpurile astrale ale fetelor de pe stradă. Un roman e doar un homeless ofticat și osificat sau un obiect fără suflet pus la vânzare în supermarketuri. E un piept scheletic al vreunei fantome de femeie cu picioare de elefant sau capul de cristal mat al manechinelor din vitrină, dacă vreți.

M-am întrebat de atâtea ori de unde vine înverșunata mea aversiune pentru roman. De ce m-aș fi disprețuit probabil atât de tare dacă aș fi scris romane ori diferite cărți despre... istorii nesfârșite, despre diferiți maeștrii și margarete, sau de ce îi urăsc pe Șeherezada și pe toți fii ei care ne inundă și abundă cu narațiuni din care învățăm ceva sau cu care ne petrecem ceasuri nesfîrșite, prețioase? De ce n-aș vrea să scriu de plăcere și pentru plăcere? De ce nu vreau să desenez porți monumentale sau doar ursite pentru pisici, pe pereți? De ce mă definesc prin alegerile și nebuniile mele, și nu prin cărțile pe care le pot turna? De ce îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu mi-a deschis și mie vreo odioasă ușă să intru în literatură? Poate pentru că nu găsești în niciun roman fraze ca acestea ori poate pentru că nici măcar Salinger n-a reușit să le transforme în oscioarele urechii interne ale unei narațiuni. Au rămas încrustate în pagini obscure de jurnal, destinate focului. Pagini ce nu delectează și nu instruiesc, pagini ce nu există dar mai semnificative decât tot ce a existat vreodată. Pentru că nu e nevoie de mii de pagini ca să scrii o capodoperă, ci de doisprezece rânduri înduioșător de sincere. Avem nevoie de esențe, adevăruri scurte și tăioase, emoții, așa că eu încă mă supun propriului crez: aș vrea să spun totul într-un singur cuvânt fiindcă detest tot ceea ce se întâmplă între începutul unei propoziții și sfârșitul ei.

Niciun roman nu a arătat vreodată un drum. Toate romanele, dar absolut toate, se resorb în inutilul neant al literaturii. Cel mai odios cuvânt din lume. Romanul ar fi putut să fie tot ceea ce nu este. Ar fi putut fi ochiul fin al lunii dispersate ori pânza păianjenului care acoperă un fluture translucid, carbonizat, lângă ferestre. Ar fi putut avea la dispoziție toate cuvintele scrijelite pe toate calcanele, paralizia statornică a irisului recoltat din stele care se rostogolește în orbita pământului ca un prunc în cearșafuri, revenirea bruscă și violentă din câmpul magnetic, ce ne leagă pe noi toți, bosonii Higgs, ar fi putut fi plăcerea, și peste toate, experimentul, jocul, cheia care zgârie toate mașinile din oraș și toate elucubrațiile lumii.

Lumea s-a umplut de milioane de romane care scamotează singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodată: cel de a te înțelege pe tine însuți până la final. Până în ultima anticameră a labirintului minții, în care n-ai voie să pătrunzi. Așa că singurele texte care ar trebui a fi citite vreodată sunt cele neartistice, cele eminamente neliterare. Cel aspre și imposibil de înțeles. Cele pe care autorii lor au fost nebuni să le scrie, dar care au izvorât din nebunia, tristețea și disperarea lor, ca niște izvoare de apă vie.

Romanul a eșuat fiindcă n-ar fi trebuit niciodată inventat pentru el, niciodată pentru ea, niciodată pentru tu sau eu. Romanul ar fi trebuit de fapt să inventeze ceea ce nimeni și nici o limbă n-ar fi putut inventa: persoana a patra.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu