singura înspăimântătoare pandemie demnă
de impresionantul malaxor al anxietății mele
ar fi să nu mai pot privi pe furiș
oglinda în care zâmbitor te machiezi
când îți înfloresc perpetuu trandafirii
pe buze.
să nu-ți mai pot alinta părul ca lămâia
și sufletul ca un lăstar
să rămân pur și simplu fără voce
să uit cine-a fost de fapt Apollinaire
să nu mai recunosc explozia mută a crinului
să merg prin nisip iar în urma mea
să nu rămână niciodată nimic.
să nu mai pot deschide porțile de sticlă
ale clipei
în care poezia arde doar pe dinăuntru
să ratez moartea perfectă
prezentul să fie mâine
ca și cum clopotul morții
și clopotul sărbătorii
ar fi unul și același
deși
ele nu bat niciodată la
fel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu