Ne naștem uzi, goi și flămânzi. Abia apoi lucrurile se înrăutățesc. Poate de
aceea atunci când creștem ne agățăm fiecare de funia spiritualității pentru a
ieși cumva mai puternici din adâncul de neatins al unei fântâni în care nu
există nici lumină, nici orizont și nici speranță. Periodic sau sporadic, viața
ne este o astfel de fântână fiecăruia, îndrăznesc a spune. Iar dacă mi-a sosit și
mie clipa spovedaniei de după-amiază pe maculatură, pot recunoaște astăzi că una
dintre cele mai trainice funii care mi-a fost aruncată la un moment dat a
purtat impozantul tău nume, dragă Truman.
Formidabilitatea pe care mi-ai așternut-o treptat în suflet îți va fi,
așadar, pentru eternitate plină de recunoștință. Ar trebui mai întâi să încep
prin a-mi introduce regretul de a nu-ți mai fi scris de atâta amar de vreme. Am
considerat că așa este mai bine: să existe între noi doi o tăcere riguroasă și,
poate, complice. Îți datorez multă și necântărită emoție, dragă Truman, și
poate că a venit, iată, în sfârșit, momentul să achit. Nu din respect, nu din
admirație, ci mai degrabă din ceea ce unii oameni numesc dragoste. Sau, cum scria
și maestrul Tolstoy respectul a fost
inventat pentru a acoperi spațiul liber unde ar trebui să fie dragostea.
E-adevărat: deseori și pretutindeni am auzit nesfârșite obiecții vis-à-vis
de caracterul tău, dragă Truman, ba chiar și neverosimile atacuri la proza ta.
Am auzit că te-ai irosit, că ai fost doar un depravat, un monden și o canalie,
un scriitor poate imens, dar care n-a scos operă la înălțimea talentului (!) Că
n-ai scris cât ar fi trebuit, cât ai fi putut sau că, dimpotrivă, ai scris prea
mult, că nu ai fost suficient implicat politic, că...
Toate aceste odioase acuzații le-am scufundat, evident, într-o
dezaprobativă și partizană tăcere adâncă. Știu eu ce știu. Niciun alt maestru
al peniței nu mi-a adus mai multe lacrimi. Chiar și acum îmi e infinit de greu
să povestesc în ce stare a sufletului am încheiat Harfa de iarbă. Aș vrea să ții minte, din toată această onestă
destăinuire, dragă Truman, că tu pentru mine, fundamental, ai rămas o
miraculoasă mașină de fabricat lacrimi și, în ceea ce mă privește, ar fi fost
necesar să se graveze pe fiecare copertă ce-ți aparține o minusculă adiacentă
și lămuritoare inscripție: Capote –
maestru făuritor de lacrimi.
Te-am înțeles și iubit nespus în Mic
dejun la Tiffany, cum te-am iubit (cu totul altfel) și în Cold Blood. Dar poate că cel mai mult te
iubesc, și nu ascund asta, în proza ta scurtă. Aici te-am găsit a fi nu doar
redutabil și irespirabil, ci pur și simplu invincibil. Aici, prin ochii mei, ai
atins cumva perfecțiunea, câtă perfecțiune poate fi atinsă într-o proză. Așa că
sunt sigur că mi-ai înțeles explozia, din jilțul unde te afli tu acum și mă
privești decumpănit, atunci când am primit vestea că au ieșit la iveală câteva
proze dintr-o perioadă foarte precoce a vieții tale. Am aflat cu o nesperată
bucurie că în Arhivele Truman Capote
ale Bibliotecii Publice din New York sunt dezvăluite astăzi texte
pe care tu le-ai scris și la unsprezece ani! Și tot ce scriseseși tu, în plină
adolescență! Cuvinte pe care după ce le-am parcurs, m-au convins că trădează nu
doar talent (s-o spunem pe șleau: toată lumea era conștientă cumva de imensul
tău talent) ci și forță, pătrundere, tremur. M-am convins, la citirea acestor
minunate texte scurte, că vorbim despre geniu. Ba chiar mai mult decât atât: despre
antrenamentul unui geniu. Căci asta se vede limpede citindu-le: se vede cum ai
progresat, în urma unui efort constant de folosire textuală a sensibilității
tale excepționale, asemenea unui desăvârșit atlet de talia lui Babe Ruth, Cassius Clay sau Michael
Jordan.
Ce e absolut fascinant la scrisul adolescentului care ai fost, dragă
Truman, este în esență fascinația pe care ai avut-o mereu pentru cei excluși,
pentru marginali, pentru acel liminality
pe care l-au demascat științific câțiva antropologi de mare anvergură precum
domnii van Gennep ori Victor Turner. Tânărul Truman Capote, la fel ca acela care
aveai să devii, a fost întotdeauna scriitorul celorlalți. Ba chiar mai mult, cu
timpul, prin copleșitoarea ta empatie, ai devenit, de fapt, ceilalți.
Aș preciza aici câteva proze scurte – și, dacă-mi îngădui, Domnișoara Belle Rankin deasupra tuturor
(apropo, mai știi că ai scris Domnișoara
Belle Rankin, îți mai amintești de Domnișoara
Belle Rankin?) – care m-au trecut pragul nebunie bune. Pe restul le las a
fi descoperite de cei care nu te-au cunoscut în toată splendoarea ta
imaginativă, încă. De cei care, dragă Truman, n-au aflat încă că de la bun
început ai avut grijă ca în fiecare dintre poveștile tale să nu uiți a ne spune
cum arăta cerul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu