trecutul ca substanță din care ești făcut

Poate că fiecare dintre noi este produsul copilăriei sale. Și, mai mult decât atât, obiectele din anii copilăriei se prefac, cu timpul, inevitabil, în inegalabile icoane. Și-am să vă spun precis și de ce. Pe când eram mai mititel și locuiam în casa mătușii mele de la țară, aveam în grădină un hamac, legat strașnic între doi copaci. N-a ținut decât o vară, ce-i drept, dar hamacul ăsta a devenit un obiect care mi-a marcat cumva pentru totdeauna, viața. La modul cât se poate de serios. Toți copacii erau răsfirați prin livadă la distanțe de zeci de metri unul de altul, în afară de acești doi nuci care crescuseră cumva foarte apropiați unul de celălalt la o distanță nu mai mare de doi metri, să zicem. Și între ei legaserăm hamacul. Pentru care, desigur, ne certam periodic și cumplit, aprinzând aprige dispute între copii de aceeași vârstă, rivalități care ar fi putut comparate cu mare ușurință cu orice război punic, de pildă. Cum unul dintre noi părăsea hamacul chemat de undeva de vreo forță a naturii (ca de exemplu unchiul meu) cum săreau ceilalți doi să-i ocupe locul, de nu mai știai efectiv cine-i Scipio Africanul și cine-i Hannibal, si tot așa, mai departe, toată vara în hamac. Până într-o zi când... dar să nu anticipez...

Țin minte perfect, în cel mai mic mărunt detaliu. Era o după-amiază de Iulie foarte plăcută, vântul se strecura cu grijă printre frunze, parcă abia atingându-le, în aer plutea un dens puf de păpădie și eu citeam sub o inexplicabilă și nesfârșită hipnoză Jules Verne în hamac. Cum să vă spun, eram înconjurat de un peisaj idilic, literalmente perfect, parcă desprins din The Open Window al lui Henri Matisse, și eu citeam liniștit, fără să am habar că aerul pe care-l inspiram putea, la o adică, conține zeci de otrăvuri cancerigene, ori că în jurul meu pândeau sute de gângănii, gata să-și infecteze veninul lor perfid  direct în venele mele brahiocefalice, că cele douăzeci și șapte de romane ale lui Jules Verne pe care le citisem urmau să-mi schimbe definitiv viziunea asupra lumii și mai ales că nodul cu care hamacul era legat de nuc slăbise vizibil. Fiecare mișcare pe care o făceam mă aducea cumva cu un pas mai aproape de sfârșitul inevitabil. Iar eu mă mișcam într-una, că doar în asta constă plăcerea de a te legănă într-un hamac. Și totul se întâmpla sub supravegherea minuțioasă a unei alte mătuși, care ne onora ocazional cu prezența pentru a aduce la curent inventarul obiectelor prezente la fața locului, atât însuflețite cât mai ales a celor ne-însuflețite, dacă înțelegeți ce vreau precis să spun.

Și iată deci, că pe când mă legănam eu în hamac, absorbit de uimitoarele aventuri ale vreunui savant bărbos și cu ochelari care străbătea lumea în lat și-n lung, în loc s-o facă în lung și-n lat, ca toți ceilalți, când... (param-param, param-param)... nodul s-a desfăcut (și nu, nu e o metaforă de tipul nodului gordian aici) capul meu a avut o interacțiune puțin mai... neplăcută cu trunchiul nucului amplasat în stânga hamacului pînă ce... steluțele verzi pe care le vedeam s-au făcut albastre, roșii, apoi transparente, și după o copleșitoare amețeală m-am ridicat liniștit de pe jos, luându-mi cartea sub braț până în casă, fiindcă începea să se întunece și nu prea mai vedeam realmente să citesc... Țin bine minte că în noaptea aia a plouat, și a doua zi hamacul intrase la apă și nu mai ajungea până la celălalt nuc așa că ăasta a fost cumva sfârșitul tragic al aventurilor insulare petrecute în respectiva vară...

De atunci, am căzut de la înălțimi literalmente mult mai mari, am dat de bunăvoie cu capul de chestii mult mai periculoase și nu mai sunt în stare să citesc Jules Verne. Dar mătușă-mea încă e convinsă că atunci când am căzut din hamac (sublinierea îi aparține) ceva s-a dereglat definitiv și iremediabil în căpățâna mea și ,de fiecare dată când mai aveam plăcerea să ne întâlnim mă privește cu o deosebită afecțiune și cu infinită compasiune chiar, până ce aproape că mă înduioșez și eu, exagerând întâmplarea asta la fiecare ocazie ivită...

Vă mărturisesc că încă mai văd steluțe, chiar dacă nu tot timpul. La fel de verzi și săltărețe. Mă strecor printre ele, căutând doi nuci tineri și un hamac. Nu am voie să mă uit înapoi, fiindcă știu că mătușă-mea e întotdeauna acolo, cu umbrela de soare deasupra capului, așteptând cu nerăbdare ca nodul să se desfacă și eu să dau din nou cu capul de copac și totul să revină la normal. Însă ea habar nu are că asta n-o să se mai întâmple niciodată, fiindcă între timp eu am învățat să fac noduri cum trebuie iar umbrela ei s-a făcut demult ferfeniță...

optimist incurabil

nu știu dacă ai mai auzit cumva asta

dar latinii ne-au învățat că

numai un nebun poate iubi

toate obstacolele, chiar dacă

ele sunt din aur, poate de aceea 

astăzi am devenit un dedicat enoriaș

al acestei versatile filosofii

poate îți amintești prima dată

când am făcut dragoste

cerul de dimineață era tulbure

și eu m-am gândit că fie ce-o fi

o asemenea femeie de iubit

nu mai întâlnești și încă nu ne știm

în toate cele și nici nu am trecut

peste toate, dar știu, dragostea mea,

cât de tulbure era cerul ăla și cât de

complicat a fost tot și cât de repede

am decis că o asemenea femeie

și un asemenea bărbat împreună

pot trece peste orice.

Bona diagnosis, bona curatio

De parcă m-aș fi născut cu solemnitatea lui Borges, cu extravaganțele lui Dalí ori cu pofta de băut a lui Hemingway, în ultima vreme îmi aduc aminte de toate durerile de cap pe care le-am avut vreodată.

O țin minte pe fiecare în parte: cât a durat, ce planuri mi-a spulberat, în ce ungher a căpățânii se cuibărise, și așa mai departe.

Ca să vă spun o sumă exactă, două sute cinci – incluzând-o și pe cea de acum – in treizeci și patru de ani și optsprezece zile. Nici nu-i chiar așa de rău, nu? Asta înseamnă cam una la șaizeci și una de zile, câteodată chiar mai rar. Da, sunt realmente un om norocos. N-am avut niciodată probleme cu nimic, ceasornicul de pe perete lucrează impecabil, chiar și-acum, nu vă mint, după atâția ani. Două sute cinci migrene. Și prea puține dintre ele au fost cu adevărat sâcâitoare, marea lor majoritate s-au mulțumit să-mi zgândărească câte puțin nervii, dar doar așa, ca să-mi aduc aminte din când în când de ei, să nu-i uit de tot, cum s-ar spune.

Ca s-o zic pe șleau au fost două sute cinci dureri de cap adevărate, și încă cinci inventate. Pe care am fost constrâns să le inventez. Acum, să nu mă înțelegeți eronat, nu sunt genul de individ care pescuiește tot timpul compasiunea celorlalți, și nici nu mi se pare pardonabil să folosești pretexte de felul acesta pentru a te sustrage de la vrea obligație. Și totuși, mi s-a întâmplat și mie să inventez o migrenă. De cinci ori chiar. Asta înseamnă una la opt ani. Sunt un soi de inventator încăpățânat și eu, carevasăzică.

Dar hai mai bine să punem totul într-un adecvat context, să nu vă faceți o impresie greșită.

Prima dată când s-a întâmplat aveam aproape nouă ani și jumătate. O vreme când eram capturat de o irezistibilă atracție pentru mentosane. Îmi amintesc și acum cu o precizie chirurgicală ziua: tocmai îmi terminasem fișicul, și scotoceam metodic prin casă dipă unul nou (cum eram de-a dreptul hipnotizat de bombonale mentosan mai obișnuiam și să le sfarâm între dinți, părinții luând curând toate măsurile cuvenite, așa că nu-mi mai erau la îndemână oricând aveam chef). M-am cățărat pe toate mesele, am cotrobăit prin toate dulapurile, și tot degeaba, nu le găseam niciunde. Asta până când am descoperit un sertar care de obicei stătea încuiat. Acolo, în niște cutiuțe cilindrice, mă așteptau faimoasele tablete. Aha! Deci aici le ascund! Am triumfat cu un colosal rânjet - asemenea lui Sherlock Holmes la identificarea locului crimei - după care am și înhățat câteva, am sărit de pe scaun și-am luat-o la fugă înspre locul meu secret, unde puteam să le savurez în deplină siguranță.

Numai că la ușă m-am ciocnit, neverosimil, de verișorul meu mai mare, care a observat imediat, cu ochii lui lungi de uliu, că strângeam ceva în pumn. Degeaba am încercat eu să neg evidența, a observat imediat pastilele și m-a luat la rost, spunându-mi că n-am voie să mă joc cu medicamentele. Dându-mi seama de catastrofa care ar fi urmat dacă afla tata, mi-a venit imediat o idee salvatoare: i-am spus că mă durea capul și că mama însăși îmi înmânase trei pastile, ca să iau una atunci, una seara și una a doua zi dimineața.

Spre bănuiala mea, vărului meu nu i s-a părut nimic suspect și uite-așa am patentat eu prima migrenă din viața mea.

A doua a avut loc cu câteva luni mai târziu. Un prieten de joacă își julise un genunchi cu o zi în urmă, plângându-se la nesfârșit de dureri insuportabile. Ca să-l împiedic să se gândească încontinuu la zgârietura lui, am pretins cu nonșalanță că mă doare capul, și încă foarte tare. Încercând să mă scape de durerea mea, a uitat complet de genunchi, și ne-am văzut binemersi mai departe de joacă.

Când am inventat a treia migrenă, aveam unsprezece ani și vroiam cu tot dinadinsul să învăț să cânt la muzicuță. Îmi găsisem drept profesor un băiat de pe strada noastră, dar îi rănisem orgoliul când, după jumătate de oră în care îmi arătase câteva exerciții de introducere, îl depășisem cu mult. Rămăsese perplex, fiind incapabil să-și explice de unde atâta îndrăzneală din partea mea. Propusese un concurs, cu un juriu capabil să-l stabilească numaidecât pe cel mai bun. Realizasem atunci pe moment că n-ar fi fost deloc frumos din partea mea să-l expun umilinței în felul acesta și, atunci când a venit momentul, i-am anunțat pe toți că am o cumplită durere de cap și am tulit-o repejor acasă.

Competiția și-a pansat asftel satisfăcător orgoliul, decretând că am fugit ca un laș din calea înfrângerii pe care urma să o sufăr inevitabl, iar eu nu m-am simțit deloc vinovat când, câteva zile mai târziu, le-am putut arăta tuturor cum stăteau lucrurile de fapt.

A patra a intervenit într-una dintre cele mai prostești perioade ale adolescenței mele. Aveam șaisprezece ani și tocmai – of, Doamne! – încheiasem ( de bună voie și nesilit de nimeni) o idilă pe care până atunci o crezusem nemuritoare. Mândria mă împiedica să arăt că sufăr în vreun fel, deși îmi venea să mănânc jăratec de ciudă, să sparg totul în cale și să urlu ca un lunatic, să mă smiorcăi ca un copil care și-a stricat jucăria preferată și să măsor înălțimea vreunui pod cu ajutorul timpului de care are nevoie un corp cu masa de 55 de kilograme ca să ajungă până jos. Nu, nici gând, îmi vedeam de viață ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, arborând cele mai largi zâmbete și râzând cu poftă ca întotdeauna.

Și totuși, parcă nu mă simțeam chiar bine, parcă ceva nu era în regulă, și asta au observat și ceilalți. Ah, mă cam doare capul, am spus, mă doare într-una de azi dimineață. Eh, ce să fac, deja m-am obișnuit, nici nu mai simt (exact pe modelul acesta am trecut până la urmă și de cealaltă chestiune, ca să vă spun adevărul până la urmă).

Pe a cincea am inventat-o chiar acum, când am început să scriu despre chestiunea asta și m-am gândit că patru e prea puțin și nici măcar nu sună bine, ca număr, așa.

Cât despre celelalte dureri de cap – cele adevărate – cu altă ocazie. Acum mă voi consacra exclusiv și pe deplin celei cu care mă lupt de vreo jumătate de oră încoace.

Cum? Mă doare capul? Ah, m-am luat cu povestea asta și am uitat în totalitate. Se poate încă să o ștergem din catastif, nu-i așa?

autres temps, autres moeurs

iubita mea ascultă cd-uri cu laura pausini când aspiră

interiorul aspiratorului s-a umplut deja cu zeci de cântece vechi

probabil că

la timpul ei laura pausini era un mega star

un adevărat icon (dacă vreți)

care acum a ajuns să cânte doar prin aspiratoare

laolaltă cu praful, scamele și câteva particule din pielea mea și

it’s realy odd how

vocile unei generații sunt acum inevitabil îngropate în sacii de aspirator

acolo unde totul e old school

unde își trăiește veacul orice strani amori, unde

non è possibile dividere

la vita di noi due

dar nu-i nimic

poate că se bucură de o mai mare popularitate acolo,

în locul din care provin

de fapt.

până la urmă

pe mine nici nu mă mai miră faptul că

trebuie să schimbăm aspiratorul în fiecare an.

fai una montagna di ciottoli

luni.

luni mă uit peste umăr

și realizez

că viața m-a făcut

om bun

cum jugul

îl face harnic pe animal.

marți.

marți mă întreb

cum ar fi

să mergi prin nisip

iar în urma ta

să nu rămână nimic.

miercuri.

miercuri aflu că

dumnezeu stă tot timpul

cu mâna întinsă

și din locul în care sunt

nu-mi dau seama

dacă cere ceva

ori dacă dă ceva.

joi.

joi mă uit

cum fără milă

din palma cerșetorului

nu ciugulește

nicio pasăre.

vineri.

vineri aflu ultima știre

că s-a sinucis un poet

oare unde a găsit omul acela

atâta putere

încât să fie poet.

sâmbătă.

sâmbătă aștept noaptea

iar noaptea e altfel

fiindcă oamenii

se văd mai puțin bine unii pe ceilalți

iar urmele lor sunt ușor de ascuns.

duminică.

duminică atât de rău îmi pare

că trebuie să mă culc

adică să ies de bunăvoie

din viață

și să mă așez

fără nicio luptă

lat

încât întotdeauna

adorm

cu ochii plini de lacrimi.

după marea noastră cădere

începuturile au un farmec aparte. originile. așa că hai, apropie-te, învelește-mă în pielea ta ca-ntr-o placentă albastră, sărută-mă, cuprinde-mă strâns, așa cum teaca adăpostește sabia. eu îți dau târcoale, te adulmec, ca pe un câmp proaspăt cosit. cumva, te recunosc: ești femeie în toată splendoarea, ești, deci, amintirea mea de dinaintea căderii. exact, ești originea, ești pur și simplu originea – pentru că sânii tăi îmbătători sunt, de fapt, matricea frumoasă și caldă desprinsă elaborat din coastele mele, sunt spațiul meu natal. oho! încă dinainte de a fi fost desprinsă din mine ți-am ascultat izvorul sângelui, susurul singurătății și am trăit mirarea cu care tu cutreierai grădina... le recunosc pe toate... mi le amintesc precis... îmi amintesc bezna de mătase a pielii tale, te-adulmec acum și-mi amintesc unitatea. androginul. da, te cunosc, ești într-adevăr originea, ești carnea din mine extrasă, smulsă și modelată și aruncată în această pădure a păcatului ce arde unde numai eu pot să-ți fiu parte și să-ți țin tovărășie. ești chiar originea din mine extrasă, când eu dormeam somnul cel greu, divin, ești femeie, fii deci mângâierea mea, fii deci adăpostul meu, fii mierea cea rea și lăptoasă a dragostei și mai ales fii împlinirea, acum, după marea noastră cădere.

servez-vous encore?

noaptea

când mă scufund

în cea mai întunecată temniță

din palatul lui Morfeu

când retez capul

oricărei iluzii

cum tăia bunicul

iarba cu coasa

ei bine noaptea

visez uneori chelnerițe

sute și sute

despotice chelnerițe

toate severe

încruntate

cu buzele țuguiate

frumoase

dar ale dracului

de spurcate

chelnerițe aprige

înfiorătoare

care mă privesc

de parcă n-aș fi clientul lor

de parcă n-aș avea un ban in buzunar

mă visez la o masă rectangulară

inconfortabilă

de tablă

unde ele m-au fixat cu privirea

unde

se reped spre mine hotărâte

iar eu mă fac mic

în scaunul meu hexagonal

de fier forjat

tot mai mic

iar ele vin și vin

sute și sute

în fuste negre și cămăși albe

strâmte

cu pixuri

ce seamănă a pumnale maure

vin

și nu ajung

nu ajung

nu ajung

vin

iar eu

înspăimântat

am deja genunchii la gură

ca un fetus care știe

că dacă s-ar naște

ar avea o mamă

ruptă pe din două

nici o îngăduință pentru mistere

nu știu de ce

dar parcă în ultima vreme

creierul meu a devenit

un chihlimbar locuit de lupi

iar tandrețea mea

un fel de duminică oarbă

așa că am început să mă răzbun

pe cărți

de parcă n-aș mai avea

nici o îngăduință pentru mistere

și – ca un dumnezeu hipofoliculinic

în devenire

veghez nepăsător de la distanță

cum tot mai mulți oameni

își pun cărțile vechi

în plase rezistente

de la lidl carrefour kaufland

și apoi le așează încet

lângă tomberoanele de gunoi

pe ei

nu-i lasă inima să le arunce pur și simplu

dar nici să le țină în casă nu mai au cum

așa că din frustrare

le pregătesc un fel de culcuș

cu gândul că dacă au cu adevărat un destin

se vor descurca ele cumva

many a little makes a mickle

puținii scriitorii pe care i-am întânit

iși etalau imaginația

exact cum iși etalează negresele

pălăriile violet cu pene duminica

în bisericile americane;

fiecare, în felul lor aparte,

au contribuit la despădurirea

planetei, pentru că (nu-i așa?)

scriitorii poartă cu ei

carnețele caiete agende

au prin buzunarele de la pantaloni

cocoloașe de hârtie scrisă

iar în cele de la cămăși

coli împăturite și răsîmpăturite

în buzunarele de la haine

au petece de șervețele și colțuri rupte în grabă

pe care sunt mâzgălite

tot felul de înscrisuri ciudate

exact ca acesta al meu

regăsit pe un ziar ieftin, mototolit

pe care mi-am notat mai demult să vă

aduc aminte că

fără absolut nicio excepție

scriitorii au tot timpul hârtie asupra lor

și niciunuia

dar absolut niciunuia

nu-i pasă că hârtia se-aprinde ușor

și arde repede

camuflajul ca sanctuar al prudenței

dacă uneori  

simplitatea

îți pare-un abator

de vară

și stai ghemuit

în tine însuți

ca o fiară la pândă

iar alteori

tot ce îți dorești

e să nu fi recunoscut

atunci

e suficient să-ți lași barbă

plete

să te îngrași

să-ți îndeși o șapcă pe cap

să mergi puțin aplecat

cu privirea în pământ

iți spun deschis că

sunt atâtea și-atâtea

tehnici de camuflaj

dar cea mai bună

tot dragostea pentru aproape

se dovedește a fi.

chipul pe care îl meriți

există o nemaipomenită zicală iberică conform căreia până la vârsta de 30 de ani trăiești cu chipul pe care ți l-a dat Dumnezeu, iar de aici încolo ai chipul pe care îl meriți. așa mă simt parcă astăzi, încapsulat recent într-un chip și într-un suflet modelat de toți cei pe care-i iubesc și îmi dăruiesc necondiționat fărâme terapeutice de zâmbet și speranță. și, ca să fiu sincer de la început până la sfârșit, mărturisesc că o asemenea frecvență a bucuriei depline, o astfel de sumă de satisfacții mărunte - e ceva ce mi se întâmplă foarte rar. din ce în ce mai rar. de obicei, ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce trăiesc mă indispune până la depresie. și totuși, astăzi, de ziua mea, fără vreun motiv aparent, fără iluzii și fără speranțe utopice, m-am trezit cuprins din nou de o nerezonabilă încredere în soarta lumii. fără a fi amplu cafeinizat, dar cu pahar de shiraz australian în mână - iată că la treizeci și patru de ani a venit timpul să-i mulțumesc providenței pentru fericirea de a-mi fi întâlnit jumătatea în cel mai oportun moment posibil, pe când eram deja prizonier fără speranță al unui interminabil SOS fără ecou expediat cumva în mod sisific vieții, să-i muțumesc pentru dragoste, prietenie și empatie, pentru că mi-a arătat, cu o încăpățînată perseverență, că lucrurile încă funcționează, că există încă versiuni cordiale ale luminii solare, că există oameni sfioși, toleranți și bine crescuți, că există speranță pretutindeni, că există păduri care n-au deloc un aer muribund, că există familii demodate și trainice, că există oameni care mai lucrează pentru oameni și copii care vor să ajungă apostoli într-un ocean imens de imitație și decădere.

la 34 de ani am chipul pe care-l merit parțial și dintr-o dragoste niciodată rostită sau scrisă deschis pentru fratele meu și pentru sora mea,pentru cele duă nepoțele care poartă cu atâta nonșalanță luceferi pe retină, pentru mama și pentru joviala familie a jumătății mele, a cărui fiu adoptat și iubit necondiționat astăzi cu mândrie sunt, ca un un nucleu tare, ce știe în sfârșit cum poți stoarce seva bucuriilor mărunte din seri și dimineți, din felurite cești de ceai de mentă indian savurate împreună.

și, ca un Don Quijote self-isolated astăzi benevol pe insula lui Wilhem Cuceritorul, le mulțumesc pentru chipul dobândit celor care mă mai poartă încă în suflet, numesc aici foarte puținii prieteni, cei ale căror surâsuri îmi aduc aminte de acei formidabili oameni care merg cu sufletul deschis la biserică, fără evlavii ostentative și fără să negocieze cu Dumnezeul lor, de cei care se bucură de natură așa cum e ea astăzi, fie că ea e încapsulată pe undeva prin Andaluzia, în Dealurile Toscanei, pe Dealurile Feleacului ori pe incomparabilele plaiuri maramureșene.

chipul meu actual, ridurile acumulate, pielea mea, masca mea umană de bărbat trecut de 34 de ani se mai înclină cu o profundă și adâncă mulțumire și celor care au atâtea intenții bune direcționate periodic înspre poșta gândurilor mele și care retransmit cu virulență o incontrolabilă emoție în mine, de la distanță, ca să-mi aducă aminte că frumusețea lumii niciodată nu se ofilește, cel puțin  atâta timp cât vor mai exista femei frumoase și deștepte, cărți, solidarități curate, taclale prietenești, coincidențe riguroase, savori melancolice, tigri albi.

sunt emoționat și zâmbesc iată, din nou la 34 de ani, de parc-aș avea 24 de ani, pentru că șarpanta lumii încă ține, pentru că am de ce să mă bucur, și mai ales cu cine să mă bucur, pentru că știu ce înseamnă să îți acorzi un cât de mic răgaz, și să arunci, împrejur, câte-o privire odihnită, curioasă și pătimașă, găsind mereu argumente ca la sfârșit să mă bucur, și atât. la mulți ani frumoși mie și vouă, mai ales vouă, tuturor celor care mai găsiți cumva puterea să vă așezați într-un unghi convenabil față de hărțuiala cotidiană, care găsiți ceva de învățat din tot ceea ce vi se întâmplă, trecând, întotdeauna, peste orice bariere și distanțe.

vouă vă închin așadar astăzi cei 34 de ani ai mei sărbătoriți de la distanță, precum și ultimele mele două pahare de vin: primul pentru a vă aduce aminte că trebuie să zâmbim indiferent de situație, indiferent dacă binele vine în doze mari ori în doze nesastisfăcătoare, iar celălalt pentru a justifica naiva mea speranță că lumea mai poate fi salvată de noi toți, cei cu idealurile similare înaintate rudimentar de acest text șchiop. vă iubesc, oameni, și vă mai aduc aminte că binele nu trebuie să fie majoritar, nici în ființa colectivă a planetei, nici în viața individului izolat, binele trebuie doar să existe, să fie identificabil, într-un dozaj minimal, pentru că el, dacă e prezent, e de fapt homeopatic, ca drojdia în alcătuirea aluatului. și lumea poate fi salvată dacă drojdia rețetei originare se păstrează și dacă fiecare dintre noi, la 34 de ani, la 27, la 53, la 81 sau la oricare altă vârstă, va accepta chipul pe care-l merită.