Înspre țara unde arborii scriu pe propriile frunze

De fiecare dată când trec prin Preston văd aceeași curte care nu-mi place. Una urâtă. Plină de beton și mașini. Și de fiecare dată în curtea asta văd câte o femeie de serviciu cum mătură frunzele molidului. Pentru că da, e un copac acolo, frumos, ca o ființă aflată în exil pe un tărâm străin, ostracizat, cam așa cum a fost și Ovidiu la Tomis, doar că acest molid nu poate scrie în hexametru dactilic Metamorfozele, de fapt nu poate să scrie nimic, pentru că nu e om și nu va fi niciodată. Poate se va transforma în romane sau creioane, mii de creioane, în Mersul Trenurilor, hârtie igienică sau ziar cu știri despre pietoni striviți pe trotuar, dar nu în om. Și, cum ziceam, în fiecare zi văd câte o femeie în halat cum mătură stratul rotund de ace de molid rășchirate pe beton. Unele ace au forme frumoase, lunguiețe, numai bune de presat în carnețelul meu bleumarin, altele nu, par mototolite, rupte, murdare, de parcă le-ar fi călcat cineva cu bocancii sau le-ar fi scuipat. M-am întrebat de unde sunt atâtea, pentru că molidul e mare dar nu uriaș. E de trei ori mai înalt decât mine (cred), deci nu ajunge la cer. Și e de un verde fermecător. Și nu pare să aibă multe ace. Totuși, în fiecare zi văd câte o femeie în halat cum strânge în saci negri de gunoi mormane din ace de molid. Joi, când o să trec din nou pe-acolo, la fel, va fi aceeași scenă. Se va repeta pentru că bietul de el nu poate să plece din curte, nici măcar după opt ore, cum fac oamenii de acolo. Nu poate nici măcar să meargă până la un chioșc, să-și ia cafea proastă și napolitană prea dulce, nu poate să se-ascundă într-un ungher, să fumeze, și de fapt, ce e mai important, nu poate să fugă de tot și să nu se mai întoarcă. Pentru că e un molid prins în beton (repet, ca să se înțeleagă, aș face și o schemă detaliată dar nu mă pricep, ar ieși ceva urât, mâzgălit). Ce nu mai poate să facă: să se spânzure de un alt molid. Acum două nopți l-am și visat. Mă privea cu reproș și tușea (cu o tuse tabagică de copac fumător). Îmi spunea ceva, însă nu mai știu ce. În somn mi s-a făcut frig și i-am spus că vreau cu tot dinadinsul să ajung în acea țară unde arborii scriu pe propriile frunze.