Mi-ar plăcea să-ți povestesc cândva, numai ție, despre zilele despre care
nimeni nu povestește, despre care nimeni nu discută, despre momentele acelea
când viața tace ca să-ți auzi singurătatea. Despre momentele acelea când în
mine, ca într-un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se ghemuiește într-un
colț al conștiinței până ce rămân cu mine însumi, cu toate umbrele și luminile
mele, și sufletul mi se ascunde și în zvârcoliri nedefinite se ridică mai apoi
la suprafața mea, ca un cadavru pescuit din adâncimi. Mi-ar plăcea, într-o zi,
să ne întâlnim singurătățile, și să-ți traduc stângaci toată neștiința mea, și să
nu-ți spun nimic și totuși tu să știi totul. Pentru că vezi tu, nu știu dacă o
zi de singurătate e o zi pierdută sau o zi câștigată, dar când număr zilele
singurătății mele nu lipsește niciuna și singur ca luna (când norii o despart
de lume) învăț singurătatea cum să mă scadă, și cum să mă adune. Nu știu nici
dacă îți mai aduci aminte de mine, eu sunt cel pe care îl sunai din oră în oră,
din zi în zi, din lună în lună și tot mai rar, mai apoi din an în an, și tot
mai rar până ai uitat să mă suni. Nu știu dacă uitarea durează mai mult decât
iubirea, dacă una o exclude pe cealaltă sau dacă aducerea aminte aduce vreo
speranță, dar în înțelepciunea singurătății mele știu bine că eu trebuie să uit
pentru a fi eu însumi, pentru a începe de undeva, pentru a mă începe, iar
pentru a mă începe trebuie să-l uit pe cel care am fost fără să fiu, trebuie să
fiu fiind, trebuie să uit ceea ce știu, trebuie să știu că nu voi ști nimic
niciodată, că de la ceea ce se vede și nu există până la ceea ce nu se vede dar
există eu trebuie să uit totul, totul, totul. Și nu e ușor, e un fel de lethe
în care trebuie să mă îmbăiez zilnic, un fel de alzheimer controlat, un fel de
du-te vino prin neant, în care numai cuvintele nu pot să le uit, în care numai
dragostea nu o pot uita, poate ca să încep să fiu prin cuvintele pe care ți le
spun de-acum, sau poate ca să încep să fiu prin dragostea care cu noi doi va
începe.
E frumos să ne putem întâlni singurătăţile, şi dacă vorbim despre ele, atunci nu poate fi decât o zi câştigată, pentru că în final, realizăm că nu suntem singuri. Sau asta ar fi partea bună... :)
RăspundețiȘtergereClaudia, cred că fiecare platformă sufletească, în funcție de felul în care este plămădită, de straturile diverse așezate peste ea, va obține un rezultat diferit, nuanțat, poate, al calculului zilelor singurătății. Unora le iese pe plus, altora nu le lipsește (aparent) nici una, altora le dă cu minus. Singurătatea, ca și dragostea, ca și existența poate, e o veritabilă bursă a umorilor.
ȘtergereParcă mi-ai citit gândurile, omule! E exact ceea ce simt, exact ceea ce voiam să explic cuiva mai devreme la telefon şi nu îmi găseam cuvintele potrivite...
RăspundețiȘtergereExclamația ta mă bucură nespus, suflet botezat Diana! Micile coincidențe ne aduc sincronul unui zâmbet, indiferent în ce colț al planetei îl arătăm. Micile asemenea coincidențe ar putea spune fabuloase povești despre om, povești nespuse până acum. Prin urmare, simțământul tău de azi și scriitura mea umilă s-au intersectat azi ca să ne găsim, amândoi, cuvintele (mereu aproape) potrivite...
Ștergere:D
ȘtergereSinguratatea ne este de multe ori prietena. Ne intelege, ne imbratiseaza, ne ajuta sa gandim limpede si ne spala de invelisuri superficiale. Singuratatea in lumea artei este un dar; rareori vei vedea un artist care sa poata crea propria sa opera cand este inconjurat de lume care ii distrage atentia sau ii umple ziua de nimicuri, Singuratatea trebuie apreciata, iubita, respectata... Sunt unele zile cand ne rugam sa putem ramane singuri macar o clipa, sa putem sa ne linistim sufletul, gandurile, lacrimile. sa putem fi noi insine. Atunci cand doua singuratati se intalnesc, se produce o schimbare; nu esti mai putin singur, dar esti singur in doi, e mai placut, mai linistitor, mai putin trist si mai inviorator chiar. E de ajuns un zambet de complicitate iar singuratatile contopite se transforma in alchimie, iar vraja singuratatii in doi da nastere pasiunii, dar si respectului si al artei de a iubi, a oferi si a sti sa apreciezi cu adevarat linistea, astfel putand adora momentele de singuratate distantiindu-te de tot haosul lumii...
RăspundețiȘtergere