E mijloc de decembrie
și vânătorul de fluturi stă azi
închis în colivie. Mă uit la acest
tablou pe care l-am descoperit în spatele unui lacăt al sufletului în care nu
s-a așternut niciodată echilibrul și mă gândesc că e absurd să-mi imaginez că
lucrurile vor sta altfel. Știi? N-o să mă crezi dacă îți spun, dar n-am
petrecut niciodată un Crăciun lângă
o fată frumoasă, cum ești tu anul ăsta. Nu încerca să mă contrazici, te-am tot
privit pe cât de mult posibil am putut și m-am lămurit. E imposibil să mai fi
ajuns vreodată la apogeul ăsta. Mereu m-am gândit la asta. De ce zâmbești?
Nu-mi spune că sunt încă destul de tânăr și că mai e timp destul și pentru asta.
Și că o să le trăiesc eu până la urmă pe toate. Nu-mi spune nici că te-ai uitat
prin globul meu de cristal și că ai reușit să-mi numeri toate secretele nevinovate
pe care uneori le mai înalț deasupra câtorva gânduri mărunte sau pe care le mai
stochez periodic și copilărește în mine în sezonul rece. Mă tot întreb dacă
lângă tine aș mai fi eu însumi, cum vrei să mă convingi tu. Dacă aș putea ieși
din colivie. Dacă m-ar tenta aripile tale de flutur. M-ai putea tu
îndrăgi dacă ți-aș dezvălui chiar mâine totul, dacă aș scoate la iveală fiecare
sentiment care-mi înnoadă arterele și ochii? Știi, nu trebuie și nici nu cer
înțelegere, nu vreau să pierd ceva crucial în privința sentimentului de a fi eu
însumi. Mereu am crezut în ideea că
trebuie să știi lucruri pe care toți ceilalți nu le știu. Vezi tu, ceea ce
nimeni nu știe despre tine este de fapt ceea ce-ți permite să te cunoști pe
tine însuți.
E zăpadă peste tot, îmi
place linia neîntreruptă a albului
nins. Cum îmi plac și ochii tăi răbdători, conturați de nenumărate seri
răbdătoare de parcă a existat cumva dintotdeauna în noi doi o turlă acoperită
de omăt, care indică precis o pereche de bocanci presărați cu praf de stele pe
vârfuri, cum doar copiii inocenți își pot imagina în ajunul de Crăciun. Azi, parcă toți oamenii din
mine urmează a fi ambalați în
cadouri cu funde roșii ce atârnă pe dinafară. Deși eu tot ce aștept să-mi aducă
sfârșitul de an e poate doar ocrotirea unui fular pe care să-l folosim amândoi în același timp, ca semn pentru
trecătorii neinstruiți de pe stradă, care n-au aflat că iarna prin orașe trec unicornii, al căror nechezat îl
identifică doar cuplurile de îndrăgostiți, compuse dintr-un vânător de fluturi și o crăiasă a zăpezii. Parcă ninsoarea asta
cade tot mai așezat și eu încă mă tot încăpățânez să adun recolta sufletului măcinat de amintiri. Îmi pare că deja cuvintele
din mine ce-au fost însămânțate odată s-au pierdut. Deși cred că e mult mai
bine așa, decât să fi devenit simple și perisabile minciuni de moment. Golul
din sertare e acum ocupat de șoste groase și colorate de iarnă, aleg o pereche
la întâmplare și mă așez la masă ca să pun în pagină toate aceste gânduri.
Ninsoarea nu se mai oprește, nici vorbă de așa ceva. Iar o asemenea tăcere mă sedează până ce creionul
ajunge să scrie de unul singur. Parcă aș fi un scrib aflat la pupitru care consemnează cum buzele tale încă mă ascultă, mă încălzesc și mă sărută, fără a cere
nimic în schimb, decât poate un răgaz al
acestui moment de dragoste simplă și neconvențională.
Flacăra din foc arde ca o erată, creionul meu a adormit moleșit pe
pagină, așa cum un câine obosit se întinde în patul stăpânului, aud cu aproape
câteva secunde mai repede cum îmi bați hotărâtă la ușă. Mă săruți apăsat,
aștepți parcă pulsul obrajilor tăi reci și roșii să-ți confirme că ai ajuns într-adevăr
acasă, acolo unde îți place să prepari vin fiert cu scorțișoară, cu două felii
de mere în fiecare cană. Împărțim aceeași pătură cu două ore înainte ca felinarele din stradă să prindă viață
și ziua pare consumată prematur. Dar nouă nu ne pasă nici de timp și nici de
lungimea păturii, ne roade cumva doar dragostea pe dinăuntru, mai ales când te
ascunzi sub pătură ca să ispitești vânătorul
de fluturi să rupă încheietorile coliviei.
Nu vorbim nici unul, ne desfătăm doar prin momentele ăstea intime, înțelegerea nu mai e necesară și oricum e difuză. Din
zâmbetul tău îndrăgostit răzbat doar sunete neînțelese ce par că întind un
elastic aflat în rezonanță perfectă cu lucrurile pe care nu le vom știi niciodată unul despre celălalt. Sentimentele noastre furișate din goliciunea trupurilor se conservă
doar la căldura focului din șemineu, nu știu dacă ele vor rezista mai mult
decât bucata asta de text, expusă aici atât de selectiv pe cât de întâmplător e
omenește posibil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu