Amprente

Cu mulţi ani în urmă, mă împrietenisem silit cu trenurile autohtone. Erau zile fericite, când anii m-au purtat spre locuri banale, dar înconjurat de atâtea figuri pe care ştiam că nu le voi mai revedea niciodată. Fapt împlinit. Iar după un timp, mi-am spus că acele episoade au fost cele mai simple şi mai fericite din îndepărtata mea adolescenţă. Prizonier al trenurilor lente, revăd peisajele monotone ce mi-au numărat secundele până la Vama Veche, până în nordul Moldovei, până spre Sibiul cochet, Braşovul curios, spre torida Timişoară, dar şi spre sălbaticii Apuseni, prăfuitul Bucureşti, spre galanta Sighişoară, şi din nou spre Mangalia, Arad şi iar Maramureş. Concursuri de literatură, olimpiade şcolare, dezbateri, conferinţe, sesiuni de comunicări. Ţinta multor grupuri pe care le-am cunoscut în anii aceia de altădată. Prieteni de moment, pe care îi preţuiam mai intens datorită efemerităţii lor. Cu părul în vânt, cu ochelari de soare, la geamul unor alţi adolescenţi dornici de aventură ne-am îmbarcat în atâtea şi-atâtea trenuri murdare, la ore târzii de noapte, în dimineţile geroase ori la orele ameţite de căldura după-amiezii. O înşiruire rapidă de silabe suspendate în aerul sufocant. O sticlă de apă minerală cumpărată în grabă de la vreun chioşc din gară, un geamantan cu haine, sandvişuri, o jumătate de zâmbet în colţul gurii şi urletul prelung de tren din urma noastră. Eram toţi laolaltă atunci. Probabil încă de aceea mă simt confortabil în toate trenurile dezafectate în care dispar dintr-un oraş în altul.  

Înainte de zâmbete, apăsam minute în şir geamurile reci ale nopţii şi ne încălzeam mâinile cu jocurile de cărţi câştigate, adevăratele declanşatoare ale râsetelor izbucnite la sfârşitul fiecărei runde. Pauzele matinale dintre trenuri le transformam într-un joc de Mimă în care ne încâlceam mâinile în aer, construiam turnuri cu brioşe la vârf, răspunzând în hohote de râs la toate întrebările cu „Da” şi „Nu”. Nu pentru că am fi fost zgârciţi la cuvinte, ci pentru a ne aprinde pe o rută ludică teribila imaginaţie. Poze în tren, anecdote, râsete. În fiecare gară, la coborâre, acelaşi entuziasm, acelaşi aer sănătos ştrengăresc, aceleaşi glume care invadau sonorul peisagistic. După ore de călătorie care ne oboseau pentru a ne furniza un alt fel de energie lăuntrică, ajungeam la destinaţie. Alegerea unor camere, a unor paturi, şi, mai ales, lupta copilărească pe care o purta fiecare dintre noi când unul vroia să vadă din patul lui brazii, altul să vadă soarele de dimineaţă, când alţii vroiau să doarmă cap la cap pentru a fi gâdilaţi la mână până la închiderea ochilor. Lucru apăsător acesta, să reconstruieşti acele momente de o simplitate atât de şcolărească, şi să simţi lipsa unor lucruri atunci când nu le mai ai. Aş vrea cu certitudine înapoi acele dimineţi gălăgioase, acele dispute prieteneşti pentru întâietatea la duş, ultimele minute din cearşaful împotmolit sub picioarele-mi atrase de potecile de munte sau de nisipul mării, ceaiul fierbinte de la fiecare grup, de la fiecare masă, toate acele chei nebuneşti ale sufletului. Revăd uneori toţi adolescenţii aceia, din toate regiunile ţării, revăd jocurile cu mingea, petrecerile de seară, focurile de tabără, ţipetele de râs molipsitor, revăd toate acele poveşti de dragoste de 5 zile. Revăd răcoarea lunii, nopţile în care legam prietenii, locurile acelea emoţionante. Secvenţe de momente în care cineva cânta la o chitară cu lume strânsă în jurul său, revăd emoţia concursurilor şi afişarea rezultatelor, bucuria, dezamăgirile, contestaţiile, disputele, ultim foc de seară, privirea reîntoarcerii pe poteci înguste, clipe când ne simţeam deja lipsa unii altora. Când tresăream cu toţii, pregătiţi eventuali de un alt concurs, de o nouă provocare, de alţi prieteni efemeri. Nu ofta nimeni, dar parcă simţeai regretul şi tristeţea la reîntoarcerea spre gară. Cântece, alte glume, sloiuri de gheaţă din munţi în fiecare dintre noi. Abia acolo ne aminteam de cei care ne alergau prin camere în pijamale, de cei care ne făceau să râdem până depăşeam oboseala, de cei cu care alergam la munte sau la mare, peste tot unde trenurile m-au purtat. Evitam să oftez, dar fiorul reîntoarcerii acasă nu îmi era foarte plăcut. Ştiam că toate acele imagini vor rămâne undeva în mine, ca şi toate fetele de care m-am îndragostit în locurile acelea. Ele încă sunt trăiri pe care le păstrez, gândindu-mă la toate acele locuri pline de însemnătate pe unde am fost, la zilele însorite, la copacii din munţi, la valurile mării, la străzile asfaltate şi pline de praf, la toţi cei pe care îi credeam deja prieteni vechi, la cântecele noastre de grup.

Acolo, am înţeles ce înseamnă să ţii pe cineva de mână ştiind că peste câteva zile vei fi purtat departe de acel episod. Şi tot acolo, am înţeles că doi adolescenţi sunt supravegheaţi de verdele din jur şi de albastrul de deasupra, şi că strigătul vreunui profesor de forma: „Hey, ia încetaţi!” nu e de ajuns pentru a-i opri din avalanşa de săruturi. Ei oricum se iubesc. Mimează frigul şi se sărută pe furiş, în spatele grupului amplu. E un joc scurt al fericirii, în care fiecare are un loc important. Prieteni, îmbrăţişări, fotografii, schimburi de adrese de mail, de corespondenţă, numere de telefon, promisiuni de vizite, câteva lacrimi da, dar şi hohote zgomotoase de râs. Oameni ce te cuceresc în câteva zile, îţi lasă atâtea şi atâtea amintiri de îţi vine pe urmă să-i aşezi pe toţi în valiză şi să-i iei cu tine, acasă. Să-i duci unde nimeni nu poate ajunge, să fi sigur că nu îi vei pierde niciodată.

Dar îi pierzi, şi ştiu şi ei asta. De aceea, la despărţire, se agită parcă mai mult, vorbesc mai mult. Întors pe tren, apar momente de tăcere, orice glumă pare hrană pentru spirit. Apar oftaturi adânci, rostite sau nu, conştientizarea unor lucruri. Momente de dor, când aştepţi ca toţi din jur să tacă, pentru a surzi de linişte. Aproape de casă, preţ de câteva minute de staţionare a trenului, te cobori într-o ultimă gară, sorbi o cafea care îţi pătrunde sufletul amar. Zaţul îţi zgârâie buzele uscate, iar vântul bate mai tare. În tine curg litere peste litere, serii de gânduri, şi e iar tăcere. Ceva imposibil, încântător pentru a putea fi descris. La gară, te-aşteaptă ai tăi, le spui forţat că ţi-a fost dor de ei, e noapte. Tragi cearşaful rece peste toată pielea ta caldă şi adormi într-un final. Te simţi în palma unui adolescent ce-abia aşteaptă să te cunoască în viitoarea drumeţie de pe undeva din ţară. Pe urmă, ceva ciudat se întâmplă, ai din nou impresia că te trezeşti din nou acolo, în acele dimineţi gălăgioase...