Femeia care a reușit într-o singură noapte să-mi interpreteze Simfonia Destinului

În orice femeie frumoasă există un fundal genetic lăsat ca moștenire de Nefertiti. Cred cu tărie acest lucru, mai ales când mă gândesc că pe foarte multe basoreliefuri și inscripții au existat semne clare că se încercase îndepărtarea oricărei urme lăsate de șarmul și misterul ei. Lucrul acesta i l-am spus cândva primei femei pe care am iubit-o cu adevărat, sincer și prostește, cum numai un adolescent îndărătnic o poate face. Exact, i-am spus astfel de lucruri într-o noapte în care amândoi am îndurat creația sexuală a propriilor trupuri și în care am vorbit ca la o șezătoare despre tot felul de nimicuri din tinerețile mele. Brunetă, cu ochii limpezi și albaștrii, m-a așteptat în camera ei în pantaloni sport violet și într-un maieu decoltat, din care sânii i se răsfrângeau pe jumătate, rotunzi și obraznici, formând un fel de șanț apetisant în care s-ar fi putut rătăci toți ochii înfometați de pe lumea asta. Părul îi acoperea fruntea simetrică, mi-am dat seama că își acoperea cumva urmele tristeții. Dar părea foarte rebelă și interesantă cu aspectul acela, îmi părea conturată de un fel de scut energetic protector. Și acela a fost de fapt momentul acela în care am știut. Da. Momentul în care am realizat că nu o voi uita niciodată, că va însemna ceva pentru mine, într-un fel sau altul.

În camera ei m-au sedus toate lucrurile acelea aglomerate și dezordonate, parcă în mine ardea un întreg bazar exotic, ea începuse să-mi vorbească despre calculatorul ei virusat. Ironic, i-am sugerat că dacă i s-a virusat PC-ul, ar fi mai bine să o ia de la început. Îi părea bizar că în seara aceea nu mă exprimam deloc filosofic, cum îmi era obiceiul. Îmi spunea lucruri cu atâta nonșalanță, încât un străin ar fi spus că era deja expertă în viața mea. Dar noi de-abia ne cunoscuserăm de câteva zile. Eram senin și atras de ea ca de un magnet pe care mi-l doream în copilărie. Când i-am spus că ar trebui să o ia de la început, m-a privit drept în ochi, cu un zâmbet și cu un reproș de femeie îndrăgostită, care e surprinsă de replica unui bărbat pe care îl place, simțeam că parcă vrea să muște, să mă devoreze cu totul. Deși, undeva adânc în mine, mă gândeam că trecuse prin multe momente interioare dureroase. Și că deja mai încercase cu siguranță cel puțin o dată o curățare, injectându-și în suflet o seringă de lichid transparent care i-a deraiat puțin traseul. Era atât de frumoasă și de categorică încât timp de două minute m-am gândit cum i-aș putea fura un sărut. Pentru ea lucrurile păreau clare pe atunci: totul era în DA sau NU. Doar așa se desfășura. În amplitudine. Indiferent de sens. Deși afecțiunea ei depindea mai mereu de ceva, ori de cineva, care să-i ofere impulsurile potrivite.

E inexplicabil cum rămânea ea însăși în prezența mea, aveam senzația de multe ori că nici nu mă vede, că mă aflu după un zid invizibil, care mă lasă să o privesc și să o înțeleg, prin fiecare componentă a ei și poate puțin și în ansamblu. Se pieptăna, se machia în timp ce mă întreba despre una ori despre alta, avea tactul unui chirurg experimentat și mâna sigură a unei pictorițe catalane, dar mai presus de orice, părea motorul culorilor din jur, mecanismul exact care ar fi putut regla sentimentele oricărui bărbat frământat. Eleganța ei și flexibilitatea ei din mișcări, n-am uitat-o niciodată. Chiar și acum, câte ceva îmi mai aduce aminte de ea. Nu înțelegeam, pe atunci, cum poate ieși, dintr-un trup atât de fragil și frumos, atâta perfecțiune iregulară, sau de ce ochii ei albaștrii extrăgeau zâmbete și bătăi de inimă necontrolate din mine, cum aș fi putut eu oare, pe atunci, să torn peste toate gesturile ei un pic de rutină, de psihonevroză sau de uzual? Așa că am tăcut și am zâmbit o vreme. Pentru prima dată, îmi părea că lângă o astfel de frumusețe de fată, sunt într-adevăr cineva. Că am o identitate. Că sunt important. Dincolo de pragul ușii ei sau camerei ei, aș fi putut fi oricine. Ba chiar în momentul ăla îmi reapăruse un chef copilăresc. Să fac năzbâtii.

După ce s-a aranjat în fața oglinzii, m-a așezat pe patul ei. M-a întrebat zâmbind dacă îmi place camera ei. M-a studiat cu ochii ei mari ca niște lupe. Pfuai, și ce priviri! Mă controla cu toți lucșii pe care-i avea la dispoziție. O scanare prin toate gândurile mele ștrengare. Am început să vorbim despre muzică și despre preferințe culinare. Eu aveam prea multe pe atunci în capul meu minion și procesam cu greutate totul. Pentru că-mi plăcea parfumul ei. Parcă fusesem programat la un consult al deliciului în sine. O descopeream acolo cu totul altfel, desprinsă din toți termenii în care fusese educată. Îi plăcea să mă asculte și avea uneori o fire blândă. Ea nu știa că acolo, în camera ei mică și răvășită, mă îndrăgostisem pentru prima dată. Din mine începuseră să iasă toate acordurile sensibile, așa cum ies primele sunete dintr-un pian lustruit de cameră. Nu știu cum s-o spun mai bine, dar a fost exact ca în acele momente în care geniul lui Chopin intra năstrușnic în filarmonică, adagio, cu orchestră sau fără, să cânte unui auditoriu virtual. M-am simțit proiectat într-o lume imaginară în preajma ei. De parcă patul acela ar fi început să leviteze și să ne poarte pe amândoi într-un voiaj fantastic de tipul celui în care Dorothy pleacă din Kansas în căutarea Vrăjitorului din Oz.

S-a lăsat noaptea și parcă trecuse doar un minut de când intrasem în camera ei. Mă luase de mână cu o spontaneitate care nu a așteptat răspuns, de parcă aș fi fost vreun băiețandru care învață prima dată pașii simplii de vals. Sau care vede prima dată pătrate origami. Ne-am întins unul lângă celălalt. Îmi vine și acum să râd. Eu îmbrăcat estival, într-un tricou galben, ea îmbrăcată sport, dar aranjată și machiată cu bun gust. Nu eram nici unul pregătit să îl sărute pe celălalt, deși era evident gândul acesta comun pe care-l împărțeam. Și-l pasam unul altuia cu aceeași rapiditate cu care doi chinezi joacă ping-pong în fața unei mulțimi impresionate. Pielea ei magnetizată, și mereu atrăgătoare îmi trimitea mesaje de dragoste. În noaptea aceea, nu-mi părea deloc individualistă, așa cum auzisem de la alții. Îmi părea o puștoaică frumoasă, care se reinventa la foc continuu. E fascinant cum părea tânără și femeie adultă în același timp, știam că va fi predispusă la schimbări, că privirea ei nu va fi întotdeauna la fel de senină și înstelată ca în orele acelea. Că va fi antrenantă, rebelă, neînțeleasă, plăpândă, puternică, curioasă, fragilă, fermă, neînduplecată, nemiloasă, pasională, profundă, mereu la modă, de actualitate. Că va respecta toate cerințele și că se va adapta repede la versiunile noi ale vieții.

După ce am stins lumina, m-a dezbrăcat pe îndelete și mi-a spus că vrea să facă prima dată dragoste cu mine. I-am spus că nu știu nici eu mare lucru despre domeniul ăsta, dar primul ei sărut electrizant a tras draperiile peste toate cuvintele mele, și-mi amintesc cum în întunericul acela ochii ei albaștrii încă străluceau ca un tăiș de asegai. Voluptoasă și plină de fantezie s-a oprit din săruturi la un moment dat, lăsându-mi mie inițiativa de a modela două trupuri fragile. Mi-a șoptit la un moment dat la ureche să o iubesc așa cum un Nativ iubește prima oară o femeie de la oraș. Pielea ei încinsă m-a ars ca și cum aș fi fost o ofrandă aprinsă pe un rug funerar sau ca pe un metal reîntrebuințat nobil într-o topitorie veche. De la durere la plăcere am trecut amândoi pe nesimțite, atunci am gustat pentru prima oară toate dedesubturile unui sân dulce, netulburat de experiență și neatins de nici un bărbat până atunci. În noaptea aceea sacră și interzisă i-am încolăcit trupul emoționat, dar fără șovăială, până în zori, spre lumina zilei. A fost prima mea noapte de dragoste, pusă pe un portativ al adolescenței de care îmi voi aduce aminte de fiecare dată cu un zâmbet enigmatic pe față, pe care l-am văzut azi într-un album când am privit chipul reginei Nefertiti, cea care mi-a adus-o atunci într-o noapte, pe cea mai frumoasă femeie din lume, singura care a reușit într-o singură noapte să-mi interpreteze Simfonia Destinului.