Undeva la mijloc...

Astăzi m-am decis să scriu aceste rânduri tuturor celor dragi mie care, separaţi şi fără a ştii de existenţa celuilalt, îmi pare că se aseamănă, puşi cu toţii în faţa oglinzii dragostei nedrepte (după principiul”Doamne eu sunt unic, dar ştiu că toţi oamenii sunt unici!”), şi să le amintesc lor, cât şi mie mai ales, că iubirile perfecte se consumă doar în imaginaţie. Şi că, dragostea este oarbă iar nebunia o însoţeşte mereu, dar cu siguranţă nici nu am putea să o definim altfel, ea poate fi încadrată sub diferite adjective sau adverbe, dar niciodată nu va fi plictisitoare, previzibilă, facilă, la îndemână, sau în oricine am vrea noi să o găsim. Chiar neîmpărtăşită sau trecută, dragostea e încă izvor de creaţie, descoperit sau nu, fiind singurul element care poate surmonta aproape imbatabila observaţie a lui Horaţiu Mălăele din drama Sinucigaşul: „Dar eu de ce n-am creat nimic, Doamne? Am avut doar atât de mult timp liber!... Eu pentru ce-am trăit? A? Pentru... pentru statistică?”

Ştiu şi recunosc, că iubind am păstrat mereu acel sentiment atât de viu, că sunt căutat sau că sunt respins. În acelaşi joc de balans teribil. Că reprezint o pauză îndelungă dintre strigătul de plecare sau cel de chemare al cuiva. Că sunt mijlocul nedefinit al unor extreme, ca un biet arcuş ce-şi dezveleşte notele doar sub mâna artistului. Ca si voi de altfel, am fost topit la un moment dat, până într-acolo unde se ţes contrariile – în vîrtejul frânturii de clipă – dar şi în toate momentele în care se întâmplă reunirea lor. Din dragoste, da, am fost azvârlit spre lumină cât şi spre întuneric, şi am pierdut instrumentul de măsurare al timpului, iar alteori, aş fi vrut să-l regăsesc. Prin câteva săruturi interzise, din locuri interzise, am simţit şi eu, şi nu mă îndoiesc că şi voi, desfrâul simţurilor, al iubirii fără de raţiunii şi al aşteptării fără de timp. În multe clipe de singurătate, au fost momente când am înţeles că fără dragoste nu voi mai fi niciodată la fel de fericit. Esenţă atât de bine concentrată în amărăciunea cuvintelor lui Borges: “Am comis cel mai grav păcat pe care îl poate săvârşi un om: n-am fost fericit.” Iubind vremelnic, am cunoscut secunde de graţie a sufletului, naşteri iremediabile şi implacabile a unor stări care începeau şi se terminau în acelaşi loc, timp, spaţiu. Nu ştiam şi nici nu bănuiam dacă există vreun început sau vreun sfârşit, credeam că totul va fi limpede şi întrerupt, cum se trăieşte ploaia. Cum nu se poate înţelege gestul, sau existenţa. Credeam, atins de toată energia asta elixirică, că mi se poate ierta orice şi că pot ierta orice. Credeam că dragostea e un scut solid şi credeam in curajul vorbelor lui Heinrich Heine: “Dumnezeu îmi va ierta orice! Este treaba lui.” Pe atunci, pur şi simplu, mai credeam.

A venit apoi o vreme în care m-am alăturat gurilor care îmi repetau că dragostea reprezintă rostul şi farmecul indestructibil al trăirii cotidiene, că ea [dragostea] rotunjeşte şi justifică prelungirea banalităţii şi rutinei spaţio-temporale. Propunându-mi constant asta, am ajuns să cred în multe idei şi experienţe, ca pe urmă să le deconstruiesc natural, amărât şi slăbit. Au urmat momente de autoironie, de negaţie, în care, cu o foarte mare uşurinţă, aş fi putut născoci şi eu, convingeri asemănătoare lui Henri Louis Mencken, când acesta striga că „Dacă mă voi căsători vreodată, va fi dintr-un impuls neaşteptat – aşa cum se împuşcă un om!” Dragostea, ca rană şi segment de amintire, m-a atras în mijlocul unui puzzle de piese nepotrivite, pe care le-am forţat inconştient de-a lungul timpului, căutând o singură piesă. Şi eu, am încercat, seri de-a rândul, înmulţite fără rost, să alung singurătatea. Singurătate pricinuită din cunoaşterea acelor sentimente. Dar fundamente au rămas din amalgamul de trăiri: certitudini că, la urma urmei, există iubiri fericite şi iubiri nefericite, şi cele dintre. Cele nefericite probabil că ar trebui scoase din registrul iubirii, catalogate de unii ca nefiind iubiri adevărate, ci doar probe existenţiale, etape de parcurs, materie primă pentru consolidarea înţelepciunii personale. Cele fericite insă, raportate la durată şi intensitate, par dificil de definit. Între iubirile fericite şi cele nefericite graniţa devine una aproape invizibilă. Cu toate astea, iubirea fericită dintre două contrarii poate fi recunoscută, ştiu uitându-mă pe furiş la alţii, dar puţin şi din propriile-mi amintiri şi înţelegeri, prin câteva componente invariabile. În primul rând, dezvolt convingerea că în iubirea fericită va exista întotdeauna o doză considerabilă de umor sănătos. Iubiţii cunosc sentimentul dăruirii benevole atunci când îşi permit unul altuia să râdă de micile lor momente ridicole. Într-un mod natural, fără ca genul acesta de umor să fie schimbat în cinism sau sarcasm. De asemenea, iubirea fericită are, cum necum, un echilibru între îndrăzneală şi precauţie. Între gânduri nerostite între îndrăgostiţi, în imaginaţia de dincolo de semne şi limbaj. Şi mai ştiu şi că, cei cu adevăraţi iubiţi, crează din nimic un colţ de lume tainic, un loc al iubirii lor intime şi adânci. Tainele vii, cele citite în priviri, dar neînţelese de cei din exterior, contribuie şi ele la iubirile fericite. Taine neîmpărtăşite. Asta în condiţiile în care probabil dintr-o mie de oameni abia unul singur ar fi în stare să păstreze un astfel de secret, care dezvăluit banalizează totul, iar dacă noi înşine nu reuşim să-l păstrăm ascuns, cum să mai sperăm a fi păstrat de alţii? Îmi amintesc cum Dostoievski spunea atât de frumos că: “Întâmplător, oricine poate iubi.”

Dragostea nu mi-a adus niciodată suficiente răspunsuri. Poate mi-a ridicat doar şi mai multe interogaţii. Îmi este greu să observ care e de fapt aici adevăratul beneficiu: întrebarea sau răspunsul? De la vechii greci, pe scurtătura Cioran, am înţeles că orice răspuns enunţat e un adevăr perimat. Ce ne facem cu cei foarte convinşi şi fără întrebări? Mărturisesc, de aceea, că eu unul, mai aştept, nu m-a obosit dezamăgirea, nu m-au obosit iubirile pierdute, şi nu prevăd prea curând vreo schimbare a acestui par excellence sentiment uman. Chiar dacă am trăit de câteva ori dragostea şi prin urmare şi câteva sfârşituri. Probabil, cei ce vor veni după noi, vor găsi alte răspunsuri, intangibile nouă din cauza insistenţei noastre în dragoste. Tot ce ne rămâne de făcut, in acest caz, este să urmăm îndemnul lui Winston Churchill: „Nu există vreo investiţie mai bună pentru vreo societate decât să pună lapte în bebeluşi!”