Când am văzut-o prima dată, în fața unei vitrine de magazin, atât de
cutremurătoare, atât de frumoasă și obraznică, deopotrivă, am avut o stranie
senzație că imaginația din capul meu s-a scurs afară, că s-a diluat,
amestecându-se cu realitatea așa cum se amestecă iute zahărul în ceașca de
cafea mai întâi amară, neagră, fierbinte. Era o femeie nevăzută, neauzită,
nemirosită, neatinsă, negustată. Nu aveam cum să ajung la ea nici măcar în
somn, darămite în nesomn. Nu aveam cum să îi simt epiderma sau gura sau sexul
sau părul sau mâinile și degetele. O atracție necontrolată m-a electrocutat pe
loc. Am resimțit o implozie în piept, o bubuitură, un fel de tunet. Mai cu
seamă degetele aș fi vrut să i le ating, să le conturez cu arătătorul meu unul
câte unul. Ar fi fost ca și cum m-aș fi logodit cu fiecare deget de-al ei, de
parcă în acea femeie s-ar fi aflat zece femei diferite sau zece surori vitrege.
Mă gândeam, în acele momente, numai la degetele ei, și mă gândeam la ele ca la
niște călătorii senzuale aparte, ca la niște întrezărite și râvnite insule ale
paradisului. Fiindcă îmi închipuiam degetele acelea mișunând prin părul meu
lung de odinioară și mult mai scurt de acum, tuns diferit, trăgându-mă de păr.
Chiar așa, trăgându-mă de păr. Ar fi fost o atingere intensă și aproape
perfectă.
Cred că ne-am avut de la prima privire. Frumusețea ei îmi căzuse la fix:
era o femeie ca un semn de primăvară sau ca o terapie intensivă: nu la trup, ci
la suflet. Avea moliciuni și ispite, dar avea mai cu seamă oscioare de diamant
în creier. Aveam impresia că e în stare să vorbească oricând cu îngerii
păzitori, ca să îi fulguiască de pene întrucâtva. Dar și ca să îi alunge din
mintea oamenilor. O măsuram din priviri și îmi spuneam că femeia asta iubise
cândva și trăise. Acum, însă, își închise antenele, părea distantă într-un fel
și zidită ca după o detenție. De parcă încerca să-mi spună că ea pe sine nu se
(mai) iubea. Și că totuși, în același timp, cu sine însăși rămăsese
încochiliată și tăcută. Altcineva nu o dorea, fiindcă ea nu se mai dorea. Trăia
cu picătura zilnică de viață mică pompată în cafea și respira doar cât să nu
moară de una singură. Am vrut cumplit să o mângâi, dar nu știam cum. Nu îmi era
milă, nici nu mă mâna vreun instinct de salvator, ci mă împătimisem pe
nesimțite, pâș-pâș, de frumusețea ei ferită.
Nu știu de ce mi-a zâmbit. Avea un zâmbet cald, leit cu cel al fetelor cu
părul desprins din tablouri și o ținută mândră a siluetei care mă făcea să mă
zbârcesc de dorință. Ochii ei se străduiau cumva să-mi spună că s-au
dezobișnuit de desfătare. Că în loc să se deschidă, ființa ei se chircește
stafidită, rușinată, bolnavă. Că în loc să fie frenetică, uneori zace gângavă
și aproape lehuză. Reacția mea era pe dos. Asta din pricină că descopeream în
ea vocația călugăriței de prisos. Ce era asta nu știam prea limpede. Aș fi vrut
să o sărut, nu să cântăresc momentele. Dar buzele mi se făcuseră ca așchiile,
lemnoase. Nu aș fi putut să ating cu ele. Și nici ea nu le-ar fi putut atinge.
Fiindcă îi era spaimă de ele, ca de niște foarfece hulpave. Și totuși, simțeam
că ar fi vrut să mi le muște. Mâinile ei stăteau încrucișate. Corpul îi era sub
control. Numai ochii nu îi putea masca nicicum: cu ei mă privea pofticioasă și
melcos. Spre nenorocul ori norocul amândurora, ea s-a hotărât să intre în
magazin, să închidă ușa în urma ei, iar dorința a luat-o razna-n văzduh și s-a
dus la naiba știe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu