Un soi de confesiune matinală

m-am hotărât ca din principiu mâine să fiu fericit, să te iau de mână şi să golim tenişii plini de nisip împreună, să folosim 20 de degete pentru orice sarcină care cere doar 10 de fapt. tot de mâine vreau să împart ficare colţ intim cu umbra ta. să stau îmbrăcat în jurul tău în păr de femeie mulatră. să împărţim aceeaşi felie de pepene roşu. de mâine vreau ca râsul isteric de dinaintea gâdilatului să nu mă mai înspăimânte.

de dimineaţă am deschis ferestrele larg şi am identificat puncte de reper pentru un început optimist de săptămână. norii arată ca spuma de ras de pe obrazul tău abstract, dar pe mine mă macină acest imbold energic care-mi spune că trebuie s-o iau razna. vezi tu? azi am văzut cum porumbeii de pe acoperiş ciuguleau nitroglicerina de sub limbile şi de sub pleoapele trecătorilor grăbiţi spre centrul oraşului. nu am tresărit deloc, nici măcar atunci când porumbeii şi-au retezat capetele, oferind carnagii din zbor...

nu vreau să mă cerţi, chiar dacă ieri am fost puţin pasiv şi-am uitat să-ţi desenez că te iubesc în gura mare, exact aşa, pe alocuri pasiv şi pe alocuri mahmur... chiar asta încerc să-ţi zic, că mi-a fost puţină lene să te iubesc în văzul tuturor şi-n gura mare, mai ales în inima mare, dar uite că azi am decis să-nnebunesc de dorul tău. sângele-mi circulă mai repede prin vene iar coama îmi creşte cu o rapiditate de sânge, dragoste... azi vreau să fii obraznică şi indiferentă, să mă provoci şi să-ţi arăt toate detaliile omise... să nu fiu eu singurul care vede scheletul de cal ce tânjeşte sonor după scheletul firului de iarbă. uite, asta e dovadă că te iubesc: îţi dezvălui numai ţie că nu-i uşor să fii cal nocturn asortat cu o coamă electrică pe fundal de umbră-n aşteptare. desigur, tu nu-mi simţi rapiditatea din sânge şi nu-nţelegi cât de greu poate fi să ai cinci tălpi la picior şi să nu ajungi cu toate astea niciunde, din simplul fapt că te iubesc şi am curaj să-ţi spun toate acestea... şi chiar nu mai contează că ochii tăi mă mint, atâta timp cât o fac frumos,

frumos de parcă tot oraşul acesta pustiu se-ntinde în faţă şi-n spate ca pielea pe un trup oarecare... ambulanţele încă urlă ca istericele şi toţi copiii de prin parc ascund pe undeva prin colţul ochiului câte-un cioc de porumbel însetat. nu mă speriu, ci mă liniştesc jucându-mă prin părul tău încâlcit ca enigma unui cer de noapte. mă liniştesc abia când umbra mea diformă îţi întâlneşte umbra şi visele din sprânceană, da, abia atunci mă liniştesc.

e ca şi cum m-ai iubi şi tu.