Azi zâmbim, desigur, numai amintindu-ne. Ne-am dat întâlnire, fără să o
știm, fără să o bănuim, pe margine de prăpastie. Din câți eram acolo ochii
ți-au căzut pe mine. M-ai atins cu aripa (care uneori se vede-n umbră) și m-ai
luat cu tine. M-ai invitat simplu, cu noblețe, în dansul tău de zâmbete, dans
pe care numai tu îl știi, ca o pasăre rară ce ești.
M-am îndrăgostit pe loc. Din prima clipă. Din prima mișcare. Pentru
totdeauna.
O dragoste deloc din cele obișnuite. Un amor pe cât de subatomic pe atât de
astral. În sensul supradimensionat, sub-celular, desigur, și inter-stelar.
La primul contact, privindu-te, mărturisesc că a fost ceva electric, ceva
de foc prăpăditor și de apă curgând, de fulger lovind cu gingășie pământul.
Prima imagine: mâna ta urmărind cu încetinitorul, pe misterul ovalului feței
mele transfigurate de plăcerea mișcării, linia unei sprâncene, într-un gând
dansat.
Vibrai toată, ca o poezie. Ca o muzică.
Parcă te-aș fi văzut dansând ca într-o poveste de dragoste. Ca într-o
continuare a unei istorii de amor. În care nu ești începutul, ci urmarea. Fără
de sfârșit. Și de la început am avut ciudat de tulburătoarea impresie că de
fapt ne cunoscusem înainte de a ne fi întâlnit.
Acum știu. Sunt sigur. Ne cunoaștem și ne iubim dintotdeauna. De când mă
știu, dansăm împreună, deși nu pot spune în interiorul căror dimensiuni.
Și întotdeauna ne cunoaște-vom. Știu asta. La fel cum știu că spațiul
dintre noi este erogen. Metaforă și vis treaz.
Și, chiar și atunci când nu ne atingem unul de celălalt, ne atingem. De departe.
De acel departe care ne face să fim
cu atât mai aproape. Ne atingem chiar, dar poate și mai ales, atunci când nu o
facem.
Carnea dansului-nostru-împreună, este o carne de aer. În timp ce dragostea
noastră continuă să se consume arzând ca Roma lui Nero. Și simbolic, și în
amintire. Și în cele nespuse, nestrigate, de nespus, de nestrigat, dar și în
vorba lui Păcală, cea de toate zilele.
Sângele mișcărilor noastre este albastru pentru că are culoarea unei
dimineți de cer de vară. Dar este și alb, de culoarea unei foi albe de hârtie
care își așteaptă poezia încă nescrisă și poate nici inventată încă. Este și
negru precum notele înșirate pe portativul unei suite pentru violoncel ale lui
Johann Sebastian. Cântată cu ochii închiși, între rai și iad, de către un Pablo
Casals beat de muzică. Are și culoarea pământului arat dar și cea a unui izvor
care încă nu știe că e izvor. Numai roșu nu e pentru că ar fi prea ușor de
suportat.
Chiar și atunci când te privesc realizez că privirile ne sunt întoarse
înspre înăuntru. Nu ne vedem. Dar nu e nevoie. Ne știm.
Aerul dintre noi, este, a fost și va fi o zonă erogenă.
Ceea ce se întâmplă cu noi nu este numai dans. Nu este numai dragoste. Este
mai mult, și altfel, decât și una și cealaltă.
Frumos... nimic altceva de adăugat!
RăspundețiȘtergereRobert , ce faci? Pe unde esti? Stiu ca nu este potrivit sa pun astfel de intrebari aici, unde nu sunt premise decat comentarii la postarile tale,dar.... cu scuzele ce sigur imi vor fi acordate, unde esti? E "vina" ta ca ne-ai obisnuit cu notite ... Natalia.
RăspundețiȘtergereNatalia, am dispărut o vreme, am avut nevoie de timp numai cu mine, ca să spun așa. Dar acum am revenit, și o să scriu iar în ritm normal. Mă bucur să o fac și ă mă reîntâlnesc cu voi, cei dragi mie, care mă citiți cu drag. :)
ȘtergereTe-ai îndrăgostit de o himeră, cu puterea ta de vis, de'o fiinţă din lumea asta virtuală.
RăspundețiȘtergereSpune că nu'i aşa, dacă poţi.
Mi-e dor de tine !
RăspundețiȘtergere