Când scriu despre femeie fiindcă nu știu mare lucru despre ea

Am scris nenumărate lucruri despre femei ca să arăt de fapt că nu știu mare lucru despre ele. Acesta e adevărul adevărat. Mărturisesc că în tumultul banal al vieții de zi cu zi nu-mi stă în fire să vorbesc despre femeie și nici nu știu ce le-aș putea spune altora despre ea, ca să mă creadă cel puțin așa cum ar crede ceva așezat în scris, iscălit, imortalizat pe pagină. Cunosc mai bine bărbatul, și nici pe el, dacă mă gândesc mai bine. Încerc de ceva timp să mă împrietenesc cu mine, însă, de fiecare dată când vreau să prevăd ce se întâmplă, are loc o răsturnare de situații și mă trezesc într-o stare nou-nouță, la care nici nu am visat.

 

Așa că astăzi vă întreb cu o oarecare reținere: despre care femeie să vorbesc? Despre cea pe care o văd zilnic pe stradă, despre cea care mi s-a revelat pe traiectoria vieții numai mie sau despre cea închipuită? În ciuda tuturor prejudecăților, anecdotelor, ori a umorului care clișeizează țelul femeii și doza prezenței ei benefice sau nu, eu știu că ființa femeii îmi face bine, ori de câte ori se află în apropiere. Femeia, îmi pare de multe ori că poate salva lumea, că poate tempera contrariile, că poate redecora amarul, transformându-l în ceva dulce, și comestibil; îmi pare că atunci când ea e acolo, armonia universală funcționează la parametrii cei mai înalți.

 

Trăiesc zile în care o simt mai slabă decât mine și devin ocrotitor, chiar fără să fiu explicit; alteori o admir în toată splendoarea ei, în toată forța ei interioară, atunci devin și mai puternic, păstrând, numai pentru ea, unda fragilității masculine. Ea e surprizătoare în nenumărate feluri, și e fascinantă situația în care își asumă rolul de femeie și se preocupă de detalii, de toate acele mici amănunte care îi țin universul întreg, funcționabil, dar și atunci când intenționat își lasă scutul jos, arătându-și sensibilitatea, vulnerabilitatea sau când trece de la jocurile ei la seriozitatea mea. Ca o sirenă cu cel mai plăcut miros din lume, ea are știința de a intra dintr-un rol în altul pentru ca împreună să construim o lume ce se înalță sub ochii noștrii, cu ape și vegetație din belșug, peste care iau uneori naștere cele mai frumoase curcubee. Unul lângă celălalt, într-o complementaritate insesizabilă, construim împreună insule ale tăcerii, poduri sentimentale ce nu pot fi rupte, peisaje stelare, litoraluri de emoții, trasee de neuitat, construim castele și nori, stele și sori, al meu – mereu mai în stânga, al ei – mereu mai în dreapta. Din dorințele ei se nasc cuvintele mele, iar uneori o simt cum se apropie și devine fata aceea copilăroasă, adolescenta aceea energică și neastâmpărată despre care citisem înainte numai între filele cărților cu fluturi.

 

Pentru mine, e irezistibilă în ambele ipostaze: atunci când își ordonează realistic lumea dar și când debordează de imaginație, atunci când îmi dă sentimentul că, agățată de brațul meu, am putea călători pe jos până la capătul Pământului. În fiecare zi, alături, chiar pornim, și chiar călătorim de fapt până la capătul Pământului, ținându-ne de mână, fără să privim înapoi, iar în spatele nostru se închid poteci, se închid capitole frumoase, se sting lumini, cresc garduri, se închid uși dotate cu aceea conștiință de a ști că în dragoste nu mai avem cale de întoarcere.

 

E neasemuită când îmi vede slăbiciunile fără să le vadă sau când se lasă copleșită de pretențiile și avânturile mele intelectuale, când devine interesată de minusculele mele preocupări și când mă face să cred că sunt minunea ei de fiecare zi. Eu înțeleg atunci tot ce altfel nu aș fi putut înțelege și-i țes în gând o pătură moale și caldă din funigei și petale de libelulă. O acopăr ușor, ea îmi mulțumește cu un sărut, sau numai din privire. E fermecătoare și irezistibilă când, periodic, se apleacă și îmi inspiră parfumul, o văd cum închide ochii și tace, întrebându-mă apoi “cu ce parfum te-ai dat? ce parfum e ăsta?” Iar eu îi răspund că e același dintotdeauna, același de astă-vară, cel pe care l-am ales împreună, cu arome de bergamotă și tutun, lemn de lotus și tămâie, același despre care ea îmi șoptea noaptea că în melanj cu parfumul pielii mele devine o poțiune a irezistibililor diavoli și a năstrușnicilor îngeri, deopotrivă.

 

E magică e când îmi iubește tăcerile și când îmi citește gândurile. Când aerul scade între noi și ultimul vapor de apă i se prelinge pe obraz, confuză și tremurândă undeva între bucurie și lacrimă. O acopăr încet cu brațele mele, o iau timid în brațe și o privesc cu afecțiune. Simt atunci că aș rupe bucăți din mine pentru ea, numai ca să-i șterg sau măcar să-i ameliorez rănile dobândite în războaiele ei anterioare. E dumnezeiască când zâmbește dintr-o dată, când nu mai curge sânge, când pielea i se adună toată la loc și se vindecă asemenea unui lac secat după o ploaie binefăcătoare.

 

E minunată și tandră de câte ori mă atrage în lumea ei, cu aerul acela straniu și romantic al unei existențe paralele. Ființa de lângă mine devine într-o clipă o necunoscută pe care o redescopăr de fiecare dată și pe care o urmez din dorință și curiozitate. Uneori, face un pas înainte și mă privește peste umăr așa cum nu a făcut-o niciodată până acum, liniștindu-mă și integrându-mă în universul ei plin de alge și de scoici, plin de peisaje polare și tropicale, plin de cântece blues, plin de ritmuri exotice, plin de culori și experiențe vii, vindecătoare. Ieșim de-acolo abia spre seară, mai transparenți și mai verzui, uneori aproape lichizi, dar întotdeauna diluați unul în celălalt.

 

E puternică când i se umezesc ochii de dragoste și când apără tot ce iubește cu brațele și cu vocea ei. O privesc și mi se taie respirația atunci, mă las ușor sufocat și mă închipui că sunt în pielea lui Apollinaire atunci când a văzut-o prima dată pe Marie Laurencin, prefăcut într-o mare acoperită de flori și alge multicolore ce se ridică în aer ca păpădia luată de vânt. O privesc și îmi regăsesc credința, îmi țin respirația și îngân în gând toate rugăciunile știute, invoc spiritele marilor îndrăgostiți, îmi chem de undeva toți bunicii, până la Adam, și îi implor să oprească pentru câteva secole timpul. O privesc și într-o secundă devin adeptul tuturor religiilor lumii.

 

Mă trece un sentiment ciudat. Nu v-am spus aproape nimic despre femei pentru că nu le cunosc și pentru că nici nu vreau să le cunosc.