Singurătatea e o femeie

Singurătatea e o femeie. O femeie discretă, blândă, conștiincioasă. Cu program normal de lucru, de obicei opt ore pe zi. Iar la ghișeul ei, se formează, în fiecare dimineață, cu aceeași regulară consecvență, cea mai întinsă coadă de oameni din lume. Un șir de oameni bătrâni, oameni tineri, adolescenți, naivi, creduli, sau sceptici, veniți din toate colțurile lumii, și care așteaptă, cu toții, cu acceași egală elocvență, eliberarea unui certificat de singurătate, înmânarea unei adeverințe care să le justifice solitudinile, neputințele, tăcerile, ecourile. Singurătatea e o femeie. Singurătatea e o femeie care lucrează numai cu oamenii. E o femeie cu voce temperată, blândă, conștiincioasă, al cărui timbru îl poți desluși cel mai bine de fiecare dată când, la microfonul de la ghișeu, este invitat următorul suflet să-și ia în primire certificatul de singurătate.

 

Singurătatea e femeia care cunoaște probabil cel mai bine oamenii. E o femeie atentă, blândă, conștiincioasă. Care uneori rămâne și muncește peste program, determinată să-și îndeplinească cu eficiență norma. Singurătatea e o femeie frumoasă și responsabilă, instruită impecabil. La ghișeul ei nu rămân niciodată suflete nemulțumite. Fiecare om care trece pe la ea se întoarce acasă cu ștampila și semnătura originală care demonstrează că e apt pentru a fi singur, pentru a-și duce de unul singur povara decepțiilor, depresiilor, iluziilor, dar și regretele, pustietățile, durerile, bucuriile mute, tăcerile, fericirile mărunte, iubirile pierdute, iubirile neîntâlnite, așteptările, poeziile, izolările, visele, patimile, mâhnirile, ecourile surde, sentimentele mute, dorințele oarbe, sau rănile fără miros.

 

Singurătatea e o femeie. O femeie cochetă, mondenă, blândă, conștiincioasă. Ea își aduce aminte, chiar și pe drumul spre casă, fiecare chip, fiecare amalgam de trăsături umane cu care a avut de-a face. N-o poate păcăli nimeni. Un singur chip primește o un singur certificat de singurătate. Nu două, nu trei, ci unul singur. Excepție făcând numai cei cândva fericiți și reîntorși la starea de singurătate, de mizerabilitate și ariditate afectivă, cărora li se reînnoiește automat certificatul, cu toate observațiile de rigoare, care specifică, desigur, că singurătatea e necesară, că ea e soarta inevitabilă (nu-i așa?) a spiritelor superioare.

 

Singurătatea e o femeie curajoasă, blândă, conștiincioasă. Ea știe, mai bine decât oricine, că îndrăzneala de a trăi singur reprezintă cel mai rar curaj posibil, că mulți ar prefera să-și întâlnească cei mai răi dușmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată. Cel puțin așa a citit ea undeva, într-o carte înțeleaptă. Singurătății îi plac cărțile. Pentru ea, cărțile sunt proba cea mai solidă a pustiului interior. Uneori, înainte de culcare, citește cărți ușoare de dragoste, puțin utopice, după părerea ei, și care nu o fac decât să viseze la Domnul Împreună. Domnul Împreună e bărbatul perfect, jumătatea ideală la care uneori se gândește seara cu ofuri în suflet Singurătatea. Singurătatea știe că seara e cea mai frumoasă parte a zilei. Ea prețuiește serile pentru tăcerea lor, pentru refugiul lor, pentru gândurile care i le inspiră.

 

Singurătatea e o femeie pragmatică, blândă, conștiincioasă. Ea știe, desigur, că pe vremea asta ar fi putut face cu totul altceva, că ar fi putut fi nevastă, că l-ar fi putut întâlni deja pe Domnul Împreună, că ar fi putut avea copii, că ar fi putut merge cu Domnul Împreună la vânătoare de urși (de ce nu?), că ar fi putut lucra în modă (că oricum e la modă să fii singur), că ar fi putut deveni scriitoare, sau artist fotograf, că serile și le-ar fi putut petrece cu fetițele ei, împletind cozi din păr, dar ea nu, ea e condamnată să fie în contradicție cu viața, să fie blândă, conștiincioasă și incoerentă în același timp, să urmeze rutina zilnică de a legaliza pustietatea celorlați, de a se îngriji de bunul mers al solitudinii, de a se frământa zi de zi pentru a face față cererilor de la ghișeu, care cresc de la o zi la alta, de la o săptămână la alta, de la o lună la alta chiar, completând un zgomot teribil care-i inundă capul și sufletul și voința, și mâinile ei făcute pentru absolut orice altceva, și vocea blândă și conștiincioasă, și șuvoiul de condamnare bine distilată care-i iese pe gât de câte ori îi spune unui om la ghișeu “Mă bucur că v-am putut fi de ajutor, să aveți o zi bună...”