Cel mai frumos suflet de cadână

Am vrut să te iubesc ca pe cel mai frumos suflet de cadână.

Sărutul tinereții noastre să fie păgân și crud ca florile de cireș.

Am intenționat, atâta vreme, să aflu cum se sărută cei dintâi oameni [de] pe pământ, descoperind taina răscolitoare a dragostei. Am vrut. Am intenționat. Mi-am dorit.

Mi-am dorit să gust din noaptea aceea – cu fluturarea apocaliptică a fulgerelor pe zare – să gust din umerii tăi cum gustă ploaia cea rece din primăvară, ploaia cea rece și pătrunzătoare, ploaia care îneacă trotuarele sticloase de apă, pe care pașii încep să capete sonorități ciudate.

Am vrut să te iubesc ca pe cel mai frumos suflet de cadână. Chiar am vrut.

Și să fiu singurul suflet împlinit dintr-o stație de tramvai pustie. Singurul care să miros a sex opus prin orașul beznei și cadențelor pluviale. Am vrut. Am intenționat. Mi-am dorit.

Am vrut să te iubesc orb, cu entuziasm, cu o piatră legată la gât. Să nu simt nici oboseala, nici frigul umed, nici enervarea de a suporta direct revărsarea potopului lui Noe, să fiu lipsit de adăpostul venerabilei Arce din vechime, numai ca să mă adăpostesc în ochii tăi.

Am vrut să te iubesc ca pe cel mai frumos suflet de cadână.

De ce?

Simplu. Foarte simplu.

Fiindcă băiatul din mine care înaintează prin păienjenișul ploii s-a născut să fie îndrăgostit numai de tine, să trăiască miracolul iubirii ca cel dintâi om de pe acest pământ.

Am vrut să te iubesc ca pe cel mai frumos suflet de cadână. Să pot controla spațiile dintre secunde. Iar contingențele realității înconjurătoare să se estompeze. Să rămân numai cu tine, cu părul tău, cu ochii tăi de afrodită blândă, cu obrajii tăi, cu trupul tău zvelt și atât de tulburător feminin, cu sufletul tău taină.

Să folosesc cuvinte încrucișate numai din literele care-ți alcătuiesc numele, prenumele, alintul.

Să-ți asfixiez prin așternuturi tăcerile, ezitările, să-ți traduc din timp semnele zodiacale ale viitorului meu destin. Un destin cusut de-al tău.

Să-mi lepăd pentru totdeauna hainele de ploaie.

Să mă așez la birou și să scriu de parcă aș despica cadavrul viitorului singur pe care l-am evitat.

Să privesc în jur, reînviind prezența sufletească în cuprinsul încăperii moarte. Să scriu, apropiindu-mă de tine, de nurii tăi, de colțurile tale, când lampa luminează cuminte, când obiectele din jur stau la întâmplare, mutate din locurile lor obișnuite, lăsând impresia că au trăit câteva clipe de recreație în absența stăpânului.

Am vrut să te iubesc ca pe cel mai frumos suflet de cadână. Să admir de la ferestrele tale melopeea primăverii. Să mă aplec în fiecare noapte peste fruntea ta, să-ți caut gura, să-ți spun...

Noapte bună!

Să-ți spun că mâine va începe o altă zi. Pentru noi doi. Și apoi alta. Și alta...

Monotonie?

Nu!

Fiindcă în tine mi-am găsit sufletul de cadână. Semnificația vieții.

Oare mă auzi? Sau te-a cuprins deja somnul lui Moș Ene, bunicul genelor tale de cadână?