Ego sum qui sum

“Ferește-te de banalitate. Nu uita că dacă va fi să te îneci – cel puțin îneacă-te într-un ocean și nu într-un lighean cu apă”, spune pe undeva, atât de frumos, condeiul poetului Octavian Goga.

 

M-am gândit mai mult decât suficient la asta, cel puțin în ultimul timp, iar pe zi ce trece îmi dau tot mai mult seama că e posibil ca, în definitiv, să fiu un om banal de obișnuit. Pentru că de o vreme încoace îmi lipsesc experiențele fundamentale. Epifaniile. Cumva, mă simt descoperit la foarte multe capitole ale vieții. Bun, și atunci de ce mai scriu? De ce? Când știu foarte bine că: N-am zburat niciodată până acum cu avionul. N-am coborât niciodată până acum pe fundul mării cu un batiscaf. N-am atins niciodată pielea alunecoasă a unui delfin. N-am călătorit cu vaporul și nici nu știu prea bine să înot. N-am sărit niciodată cu parașuta, deși, până la urmă, dacă viața mi-ar fi în pericol, aș face-o numaidecât. Am leșinat o singură dată, în adolescență, când am căzut prin acoperișul fragil al unei clădiri. N-am coborât niciodată într-o mină. Am pășit, în schimb, în câteva peșteri, dar vă mărturisesc că nu m-am simțit prea confortabil acolo. Nu-mi plac nici lifturile și nici tiribombele. N-am fost niciodată anesteziat complet în vederea vreunei operații. Nu cunosc senzațiile provocate de drogurile puternice. Asta deși mi s-a întâmplat de câteva ori, după excese bahice, să mă trezesc undeva și să nu știu pe moment unde mă aflu și cum am ajuns acolo. A fost ceva groaznic. Rareori am visat că zbor. Iar de câte ori cad într-o prăpastie, mă trezesc dintr-un coșmar. De viteza prea mare mi-e destul de teamă. Accidentele rutiere mă ocolesc. Și da, recunosc: nu pot privi într-o fântână foarte adâncă fără ca pieptul să-mi fie comprimat de fiori.

 

Am senzația că sunt un om de pământ. Nu de aer, și nici de apă. Mărturisesc că, de când mă știu, m-a fascinat distanța. Descoperind-o prima dată la școală, am asimilat imediat noțiunea de orizont. Cu toate că o bănuiam dinainte. Faptul că eu pot pleca dintr-un loc anume pentru a ajunge într-un alt punct de unde pot vedea locul inițial din care am plecat mi s-a părut, de mic copil, o invenție extraordianră. Chiar așa, o invenție. Poate așa se explică de ce îmi plac totuși, paradoxal, telecabinele, sau telescaunele. În sângele meu cred că e programată genetic ideea conform căreia dacă te poți mișca și ai repere fixe poți să trăiești liniștit. Iar pe mine tocmai ideea asta mă liniștea. Dintr-un vârf de munte poți vedea mult timp pata roșie a acoperișului cabanei pe care ai părăsit-o cu câteva ore în urmă. Simți că ai fost acolo iar acel acolo este dintr-o dată atât de departe, că prezența ta aici, în vârful muntelui, pare dintr-o dată efectul unui miracol. Deși realitatea e aceeași. Fotografia îți spune același lucru. Cumva, aici funcționează un miracol al fidelității față de model, dar și al lumii care se conservă, deopotrivă. Mă gândesc că lumea nu e cu noi chiar atât de imprevizibilă și variabilă pe cât am merita. Eu fac o fotografie și pentru a verifica fidelitatea lucrurilor față de mine, cel care le vede. Ca să fiu mulțumit că lumea nu mă minte.

 

Sunt propriul meu paradox. În sensul că, uneori, nu mă simt confortabil decât într-o realitate în care ceea ce se întâmplă e ținut sub controlul obișnuinței. Și cu toate acestea, se întâmplă să fiu spontan. În unele zile, sunt un om de casă, adică nu mă deranjează claustrarea, dar cu toate acestea marile spații îmi plac, nu mă tulbură deloc. Nu sunt un agorafob. Nu-mi explic dualitatea asta bizară. Pe de o parte, nu-mi place să mă desprind multă vreme de ceva, nici de mine, nici de oameni, nici de anumite locuri. Pe de altă parte, sunt în căutarea unor noi puncte de reper, unor noi distanțe măsurabile. În copilărie, mi-a plăcut săritura în lungime, dar apoi am abandonat acest sport. A nu mai avea contact cu pământul înseamnă a renunța la ceva din ființa mea. Sunt zile în care detest nesiguranța plutirii efective de la un punct la altul. Dar sunt și zile când, dimpotrivă, conquiztadorul din mine își cere partea, lacom, însetat de nou. Între aceste două extreme cred că se simte cel mai bine observatorul din mine, scriitorul, cel care temperează atât frica cât și curajul. Niște prietene mi-au spus cândva că, fiind născut în zodia Taurului, e posibil să iubesc toate emanațiile pământului: ierburi, munți, dealuri, câmpii, drumuri, mirosuri, pietre. Nu știu ce să zic. Sunt sceptic și neîncrezător vis-a-vis de alinierea traductibilă a astrelor deasupra liberului-arbitru din om. Deși, dacă mă gândesc mai bine, recunosc pe undeva că mitul lui Hyperion născându-se din mare și aruncându-se în cer mi se pare doar o idee năstrușnică, nobilă dar eminamente caraghioasă. În sensul că lumea poate fi gândită și stând pe scaun sau undeva pe o pajiște, la umbra răcoritoare a fagilor.

 

Cu toate acestea, conquiztadorului lacom din mine, exploratorului, nu-i lipsește sentimentul infinitului. Uneori pot fi realmente departe de propriul trup. Sufletul meu acumulează atunci cele mai intense experiențe. N-am trecut de foarte multe ori pe lângă moarte, poate de două, sau de trei ori. Cu toate acestea, n-am fost ocolit nici eu de suferințele interioare cu care te însemnează periodic viața. Am suferit propriile înfrângeri, propriile capitulări, propriile abandonuri, propriile arsuri. Asta deși n-am avut privilegiul de a cunoaște o pușcărie, deși n-am fost bătut niciodată până la pierderea cunoștinței, deși n-am fost niciodată hipnotizat, deși n-am fost supus vreodată la vreun interogatoriu, nici tăiat de bisturiul chirurgului. Deși nu mi-am rupt nici picioare, nici mâini. Deși n-am cunoscut în viața mea suficiente femei (pe cât mi-aș fi dorit) pentru a mă putea declara misogin. De fapt, eu misogin cred că nu aș fi putut fi niciodată. Așa sunt clădit eu, pesemne. 

 

De asemenea, nu m-am sufocat niciodată. Cunosc ce înseamnă groaza că te îneci. Nu m-am dat niciodată cu capul de pereți. Am crezut de câteva ori că-mi explodează creierul și nu mi-a explodat. Știu ce înseamnă neurastenia. Nu citesc decât ocazional și accidental literatură SF. Nu cred în vrăji, în telekinezie și biocurenți. Cred totuși într-o mistică a vieții, în micile ei miracole cotidiene, deși ele întârzie să se arate. Cred și în Dumnezeu. N-am avut niciodată curiozitatea de a mi-l imagina. Uneori, mai ales atunci când sunt singur, am senzația că sunt supravegheat, că cineva îmi urmărește fiecare gest și-mi dă note. Că cineva mă ține minte sau mă scrie. Că cineva îmi vrea răul, și mă așteaptă la cotitură. Să fie vorba de Dumnezeu? Poate că nu e vorba de el, ci de mine. Și de spaimele noastre ancestrale, de reflexele noastre de creaturi alungate cândva din grădina Edenului.

 

Cumva, deasupra conștiinței mele se află o altă conștiință. Iar acolo, în cuprinsul ei incontrolabil, sunt înghesuite, simultan, toate trăirile mele de-o viață. Ce-a de-a doua conștiință a mea știe totul. Ea știe ce voi face mâine, poimâine, peste zece-douăzeci de ani, ce voi gândi, ce voi scrie, când mi se va pune capăt zilelor, sau când voi capitula de dezgust. Ea mă conduce din umbră, iar eu mă supun în plină lumină.

 

Și totuși, la capătul celălalt, opus al meu, există ceva în mine ce caută experiențe reale și ieșite din comun. Există ceva acolo în mine ce nu se mulțumește doar cu simularea lor. Există undeva în mine, altfel spus, cineva care, fără să stea prea mult pe gânduri, s-ar lăsa liniștit îmbrăcat într-un body-stocking, cineva care și-ar vârî mâna într-o mănușă cu senzori artificiali și ar trage de manșă sau ar apăsa pe buton. Cineva care tinde să guste din riscurile și limitele vieții, cineva care s-ar putea afla undeva la capătul puterilor în Sahara sau într-un avion deasupra Antarcticii, cineva care își imaginează mereu cum e senzația aceea de a purta povara de fier a armurii într-o expediție a cruciaților sau cum curge transpirația pe față într-o mină de sare, cu târnăcopul în mână. Cineva care escaladează periodic Everestul sau care coboară cât mai adânc în Groapa Marianelor. Cineva care se plimbă speriat prin jungla amazoniană  sau care agonizează într-o oază, răpus de mușcătura unui scorpion. Cineva care tremură în apa înghețată a unui lac japonez, lângă o mănăstire budistă. Cineva care s-ar arunca în gol de pe vârful Kremlinului, cineva care ar spăla morții la curtea regelui din Babilon sau care ar intra într-o baie romană și ar gusta din cucută. Cineva care ar călători în Brazilia, la tropice, cu Claude Levi-Strauss, cineva care ar iubi femei de pe toate insulele lumii, cineva care ar levita prin spațiul unei nacele cosmice, cineva care ar adormi cu o mască de cloroform pe figură. Cineva care ar încerca toate acestea și multe altele. Cineva care nu se sperie de nimic, decât poate, de un singur lucru: de un cutremur care să îl arunce din mijlocul acestor trăiri înapoi în cea mai cruntă realitate. 

 

E bizar, cineva din mine caută toate senzațiile tari de pe pământ iar altcineva e mereu cu picioarele pe pământ. Sunt un om anormal. Cred că din cauza asta scriu.