Eram mai fericit și,
bineînțeles, mult mai tânăr. Soarele îmi ardea pielea fără nici o remușcare și
uneori, după-amiaza, mă întorceam din drum înapoi către râu numai ca să vorbesc
cu pescarii preocupați și tăcuți. Îmi plăcea să vorbesc cu ei. Poate pentru că
ei întotdeauna te obligă să șoptești. Și nici nu te prea ascultă, în așteptarea
lor sisifică ca pluta să se facă nevăzută. De la câțiva metri distanță, pe
cealaltă parte a drumului prăfuit, puteam desluși sunetul unui lanț de
bicicletă. Și cadența calculată a pedalelor. Când m-am întors, am văzut o fată
pe bicicletă, într-o rochiță verde și în sandale albastre, decupate din cerul senin
de iunie. M-am fâstâcit, nu știu ce i-am spus, dar țin minte că ea m-a rugat
să-mi adun lucrurile în rucsac și să o însoțesc până spre sat. M-a lăsat în
față pe bicicletă, în timp ce ea se sprijinea de mine, ținându-mă în brațe. Dezechilibrul
primilor metri parcurși îi smulgeau chicote colorate de râs. O adiere ușoară de
vânt sălbatic și o bătaie neregulată a inimii ne-a însoțit pe tot parcursul
drumului fragmentat de căruțe stăvilite cu lemn proaspăt, de pădure. Când am
ajuns în fața unei case vopsite în alb, mi-a dat o cameră și un pat, mi-a dat,
de fapt, toți cei 4 pereți, spunându-mi: în
camera asta a locuit fratele meu.
M-am bucurat ca un
copil și i-am strâns mâna. Seara, îmi bătea cu sfială la ușă, și ieșeam
împreună în sat. Toți banii pe care-i aveam îi dădeam pe mere coapte și pe vată
de zahăr. Cârciumarul ne cinstise cu o bere, pe care o împărțisem amândoi
afară, și țin minte că mă simțeam ca și când m-aș fi amețit cu alcool cu cel
mai bun prieten. Uneori, ne cumpăram și semințe de bostan sau pepene roșu. Mă
făcea să râd și țin minte că mi-a spus, într-o seară, că nu regretă berea pe
care a băut-o cu mine, chiar dacă mătușa ei o va certa pentru asta. Mi-a spus
că îi plac băieții care beau și nu se îmbată, cu una cu două. Când ne-am întors
acasă, m-a sărutat pe obraz, undeva deasupra colțului meu stâng de gură. O
senzație electrică îmi alunecase pe șina spinării. În cameră, era o singură
saltea pe jos. O saltea nouă, pe care am adormit ca un prunc proaspăt spălat.
A doua zi,
dis-de-dimineață, după ce m-am spălat cu apă rece de fântână, am dus-o la râu
și i-am arătat pescarii. I-am spus: uite,
ăștia sunt pescarii, sunt ca niște copii atenți. Și fiecare întoarcere pe
drumul către casa ei albă îmi părea mai scurtă, și mai simplă, ca un nod pescăresc,
pe care trebuie doar să-l cunoști, ca să-ți iasă bine din prima. Uneori, o
țineam de mână și mă simțeam foarte important din această cauză. Comentam
amândoi despre ținuta turiștilor care veneau dinspre gară sau ne uitam chiar
după fete. O tachinam, mai ales când îi spuneam: uite, asta mi-ar putea face niște copii frumoși, nu crezi? Practic,
nu aveam cum să nu observăm amândoi legănatul lasciv al tarantulei de pe fesele
lor sănătoase.
Seara, împărțeam
veranda din fața camerei mele, acolo ne povesteam visele și dorințele
irealizabile, adică toate acele fantezii tinerești pe care și le spun
îndrăgostiții printre reprizele unui sărut maraton. Apoi, ne iubeam pe salteaua
mare și albă, ce parcă plutea pe podea ca o barcă pe apele unui lac periculos.
Uneori, nu dormeam deloc, numai ca să câștigăm pariul pe care-l pusesem cu
cocoșii de afară, de a ne trezi înaintea lor ca să privim cerul de dincolo de
pădure. Aveam niște cearcăne cât pumnul, mai ales eu, și sârmă ghimpată la
mâini. În loc de ceas, știam povestea unui cosaș matinal, căruia la oră fixă îi
curgea pe frunte un firicel de apă, adică un strop de transpirație asumată.
După trei săptămâni,
mi-a spus că o să ia un tren a doua zi, n-am întrebat-o de ce, nu mi-a zis cu
ce treburi și nici unde voia să meargă. Îmi spunea că va fi plecată doar două
zile și că mă roagă să-i hrănesc pisica. Și că, dacă o să-i simt lipsa, să-i
cunosc verișoara, rezidentă la șapte case mai încolo. Mi-a spus că nu se supără
dacă o să fac dragoste cu ea, și că o voi recunoaște ușor, e o fată tunsă
scurt, băiețește. Nu fii trist, dacă o
rogi frumos îți face și ceva bun de mâncare. Nu eram trist. Știam că voi
avea timp să studiez pescarii și să-mi iau notițe în caiețelul meu îngălbenit.
Așa l-am cunoscut pe Mogo, mutul satului, care aștepta zile în șir să-i cadă de
undeva ceva în cârlig, în timp ce el își prepara pipa lui din os de pelican,
lăsând în preajmă o dâră de fum albăstrui care se ridica până peste marginea
pădurii. Uneori, observam cât de mândru era Mogo de pipa lui și îmi imaginam că
simte în piept un gust dulceag de măduvă, aceasta fiind singura lui hrană
zilnică.
Când mi-era cald, mă
adăposteam la umbra unei salcii de râu, și citeam pasaje întregi din singura
carte pe care o aveam în rucsac: Pentru
cine bat clopotele, de Hemingway.
Odată, Mogo mi-a adus un pește prăjit în foc, pe care l-am mâncat cu poftă. Seara,
îl însoțeam spre casă, pe urmele pasului său leneș, iar în urma noastră se
auzeau doar câinii satului, care adulmecau la nesfârșit drumul ce mirosea tot a
fân și a lemne de pădure. Când am ajuns undeva aproape de casa mea, o femeie
ieșise în drum cu un clopot imens în mână, pe care l-a lovit de câteva ori ca
să ne atragă atenția. Mogo își vedea de drumul său, însă eu observasem cum o
pânză de păianjen acoperise toate ferestrele caselor de pe drum. Apoi femeia
din fața mea a început să mă strige pe nume, oprind loviturile din clopot. M-a
invitat la ea în casă. Avea un glas plăcut și o înfățișare frumoasă, aproape că
te puteai îndrăgosti de ea. Mi-a servit, pe o farfurie albă, o prăjitură neagră
și un pahar de lapte proaspăt muls. Nu te
teme, prăjitura asta e numai bună pentru tine, am făcut-o special pentru tine.
Când m-am trezit, nu-mi
aminteam absolut nimic. O femeie dezbrăcată dormea lângă mine, într-un pat pe
care nu-l mai văzusem niciodată. Când a deschis primul ochi, parcă mă fixase un
vânător cu pușca. Apoi am recunoscut-o. Ea chicotea și își tăia părul lung cu o
foarfecă de fier. Stau la șapte case
distanță de tine, mi-a spus. Ești
băiat mare, văd că te descurci cu fetele, mi-a spus apoi. Cumva, în capul
meu nimic nu mai avea sens. Mi-am strâns lucrurile și am plecat spre casă. Am
scris toată ziua, lângă salteaua albă, am împrăștiat sute de pagini mâzgălite
prin toată camera. Ceva ardea în mine. Noaptea, am aprins un chibrit și am
văzut dansul pendulei de ceas, și încheieturile mâinilor îmi sângerau întruna,
semn că fiecare secundă devenise o oră fixă. Dimineața, am așteptat-o pe
peronul din gară.
Când s-a dat jos din
tren, devenisem atât de calm de parcă un înger m-ar fi luat în brațe. Am
sărutat-o minute în șir, oprindu-mă doar ca să o întreb cum o cheamă. Mi-a spus
că știe totul, și că nu trebuie să-mi fie teamă. Mi-a spus că, Soto, fata lui
Mogo, e verișoara ei cu părul scurt, care stă la șapte case distanță, și care
sperie băieții străini cu clopotul din mână. N-am înțeles nimic atunci, dar am
rugat-o să vină cu mine la oraș. I-am spus că o iubesc și că nu îmi amintesc
nimic din ce s-a întâmplat.
Astăzi, stăm amândoi
într-un apartament mic, la etaj, de unde se aude un sunet sâcâitor de tramvai.
Ea mă ascultă încă cu aceeași tăcere, până se face seară. Vecina de pe palier
naște un pui de pisică, știrea asta șochează, până ce e transmisă la TV. Iubita
mea face duș, se privește în oglindă, iar eu, câteodată, mai visez o femeie
rea, cu un clopot imens în mână și o masă pe care găsești prăjitură neagră și
lapte rece, proaspăt muls. O să scriu cândva despre asta. Exact. Fiindcă vreau
ca de fiecare dată când iubita mea îmi privește încheieturile sângerânde, să
știe că de fapt inimile noastre își injectează zile de vară și dragoste cu
aceeași seringă a unui sânge comun. Și fiindcă într-o zi, am realizat că visul
urât începuse din clipa în care mâncasem din peștele prăjit de Mogo, pescarul
mut care nu prinsese niciodată vreun pește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu