până să aterizezi pe aeroportul nefuncțional al dragostei mele, frumoasă Cătălina, uitasem cum arată, de fapt, toate cele 4 anotimpuri. ba chiar mai mult decât atât, uitasem ca, la trezire, să-mi aduc aminte orice din ce am visat: o imagine, un cuvânt, o mătase, sau un strigăt de plăcere. iar până să mă iubești tu (cu atâta delicatețe - cum nici măcar inginerii nu experimentează când își aduc la realitate proiecțiile cele mai futuriste) îmi pare că fusesem conservat într-un soi letargie indusă, și mărturisesc că abia de acum imaginea, cuvântul sau sunetul își etalează nuanțele eterne și inifinitele spectre în fața mea. de când te iubesc, nestăpânirea mi-o resimt în piele ca pe un siroccó înnăbușitor, ce nu cunoaște și nu revendică decât dulcele gust al savuroaselor tale săruturi. odată cu mirosul tău de femeie aromată mi-au revenit pe buze fragmente din ereziile lui Rimbaud, fraze vehemente de tot felul, (din Artaud, mai ales) ori paragrafe pe care le credeam pe veci uitate, din Howl de Ginsberg. mi-ai redesenat diminețile, și revăd dansuri orientale în fiecare ceașcă de cafea, tot mai sigur de ideea că trebuie să iubesc pe cine am de iubit și să nu urăsc pe cine am de urât. totul de parcă am fi pornit amândoi într-o ștrengară cruciadă, fără cal, fără sabie, fără armură, eu cu un ochean, iar tu cu un evantai. e multă foame de dragostea ta in mine, de parcă mi-ar fi străbătut trupul și mintea câteva decade cea mai cumplită foamete siberiană, tibetană ori polară. iar mâinile mele, până la întâlnirea noastră să atingă nu mai știau, iar de zâmbetul tău se agățau cum se agață un spânzurat de o funie, cum se lipește un inel prea mic pe deget, sau cum își caută un trubadur stăpână. zâmbetul tău venețian, frumoasă Cătălina, mi-a recolorat muzica din sânge, iar pielea ta moale m-am convins că e satinul celui mai înmiresmat bărbat din lagună, care sunt eu, propria ta reflecție, bărbatul tău, iubitul tău, cel care te iubește și care te desprinde pe veci din tabloul în ai așteptat prelungit ca o lebădă neagră cu ciocul bandajat în dantelă de mireasă. la fel și eu, mă las în brațele tale, iubit, pentru totdeauna, ieșind din agonia unui leu ghemuit fără coamă și gheare. și, nu în ultimul rând, mă pliez ideii că între noi doi sunt tot felul de cuvinte și stări, mă abandonez cu totul ție, iubindu-te, pe tine, da, doar pe tine, înger de femeie, sosit în viața mea atunci când trăiam doar cu picătura zilnică de viață mică pompată în cafea, atunci când respiram doar cât să nu mor de unul singur, nesperând nici măcar în cele mai debordante gânduri că în curând o femeie ca tine îmi vă spăla diminețile trupul cu cea mai fină miere: dragostea întreagă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu