Mi s-a spus, adică mi s-a tot repetat, în nenumărate și neștiute feluri, că nici măcar o mireasă nu e perfectă o zi întreagă. Dar tu ești contradicția vie a tot ce mi s-a spus. Tu ești floarea de mango ce cade dimineața pe colibriul ochilor noștri. Adică îmi ești atât de dragă și te găsesc atât de frumoasă încât aș putea să te fotografiez cu un aparat vechi, fără film. De fapt, cele mai frumoase, cele mai adevărate poze doar cu un aparat vechi, fără film, frumoasă Cătălina, pot fi făcute, adică ce vreau cu tot dinadinsul să spun este că nici măcar de aparat de fotografiat nu este întotdeauna nevoie pentru a face niște poze cu adevărat frumoase. Și, deși nici măcar o mireasă nu e perfectă o zi întreagă, aș vrea să înțelegi că frumusețea tot poate fi imortalizată iar eu sunt complet determinat ca de-acum înainte să-ți fotografiez un anume gând - nu tâmplele ori fruntea, să-ți fotografiez o anumită bătaie a inimii în fereastra catifelată a sânului tău stâng - nu întreaga inimă, să-ți imortalizez săruturile, gesturile, atingerile care mă fac bărbat, să-ți imortalizez pulsul - nu sângele, o privire anume - nu ochii, respirația - nu gura ta atât de inspirată, mersul - și nu picioarele care ți se termină ca niște linii, în sus, atât de frumos. Voi face fotografii cu tine folosindu-mi desigur ochii pe post de lentile, sângele pe post de film și sufletul în loc de aparat, ca să nu uit, frumoasă Cătălina, cum râde trupul tău, cum brațele tale parfumează anotimpurile dintre începuturi și inimă, cum ochii tăi pătează amurgurile unui vis ațipit lângă o vie lumină, ca să nu uit că fiecare gând pe care-mi calci se șlefuiește până la neuitare, ca să nu uit de fapt să te fac, în fiecare dimineață, rugăciune. Și, deși nici o mireasă nu e perfectă o zi întreagă, eu am să port în suflet zilnic fotografiile acestea perfecte pe care mi le-am făcut cu tine în gând, fotografii în care voi putea revedea de câte ori vreau cum arunci tu după mine cu stele, cu zenitul și cu gura de plai, fotografii prin care se va vedea cum ai răstignit tu pe mine infinitul, cerul spart prin care bat furtuni solare, voi purta cu mine toate aceste fotografii prin care oricine va vedea, de la o imensă distanță, cum ai săpat tu canalul Dunăre-Marea Neagră prin inima mea sau cum am escaladat împreună zilnic Kilimandjaro învățându-mă mai apoi conjugarea la verbul tău preferat - mai mult ca erotic - verb care altora nu se poate descrie decât (desigur) prin comparație cu Marele Zid, cu podul lacătelor puse de îndrăgostiți pe undeva prin Paris sau cu sunetul de tangou ascuns în zorii portocalii pe undeva prin tavernele argentieniene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu