Eu n-am fost niciodată un sfânt și, până să te cunosc pe tine, mă gândeam mereu că cinicii au dreptate în nouă cazuri din zece. Că fericirea, pe care nu o gustasem niciodată cu adevărat, este magazinul cu porțelanuri, iar dragostea - nici mai mult nici mai puțin decât elefantul care îl parcurge. Apoi, te-am întâlnit pe tine. Și mi s-a demolat dintr-o dată și pentru totdeauna ideea stupid înrădăcinată în mine coform căreia capacitatea ființelor umane de a se plictisi reciproc pare să fie mult mai mare decât cea a oricărui alt animal. N-am crezut niciodată în suflete predestinate, în jumătăți care se completează, ori în mișcări aleatorii care duc la echilibru perfect. Am stat mereu ascuns în tabăra scepticilor, convins că până și cei care spun că totul este predestinat și că nu putem schimba nimic din ceea ce ni se întâmpă se uită-n stânga și în dreapta înainte să treacă strada. Abia după ce ți-am întâlnit ochii am realizat că nu există fericire individuală, ci doar fericire care se poate împărți. Abia după ce ți-am simțit gustul și m-am adăpat cu râsul tău viu și drăgăstos, am înțeles de fapt că fericirea nu e un vânat după care noi (ca niște pantere înfometate) alergăm cu limba scoasă. Abia în vremea întâlnirii noastre am priceput, covârșit de o liniște sufletească deplină, că oamenii aleargă o vreme după ce ceea ce cred ei că este fericirea, și că-n această goană din pustiu obosesc. Și ajung să nu-și mai dorească goana după fericire. Vor să se apropie de ea, pe furiș, s-o ia oarecum prin surprindere. Cu toții își pun speranța într-un singur om, iar uneori acel om nu corespunde așteptărilor. Și atunci încep cu toții să tragă concluzii, se opresc în loc, și în loc să trăiască mai departe, molfăie principii. Acceptarea, înțelegerea și conștientizarea sunt exercițiile principale pentru a menține în formă sufletul. Puțini înțeleg asta. Mie mi-au trebuit aproape douăzeci și nouă de ani să înțeleg asta. Să înțeleg că pentru un luptător nu există nici o deosebire între a câștiga și a pierde. Triumful omului curat vine din cenușa erorii. Abia după ce m-ai privit tu am înțeles asta. Abia după ce m-ai ținut tu de mână am realizat toate astea, ca un filosof ieșit din peștera ignoranței proprii. La fel cum am realizat, pentru prima oară după atâta timp, că alături de tine nu mai există nici "când" nici "unde". Poate că nu ți-am spus-o niciodată, dar cumva, am considerat mereu că urmele fiecăruia prin lumea asta se măsoară în numărul de oameni care te așteaptă să te întorci undeva. La gară, la aeroport, în gând. De asta și întrebarea "când vii?", rostită probabil de multe ori din complezență, am considerat-o mereu cea mai frumoasă declarație de dragoste sau prietenie din lume. Am găsit mereu fascinantă ideea conform căreia luptăm cu noi înșine să ajungem unde ne dorim, ceea ce visăm, să facem ce ne place, iar în ultimă instanță, în momentele de cumpănă, de mari plecări sau de veniri, totul se rezumă într-un final la cei pe care, prin ceea ce suntem, i-am determinat să le pese. Iar eu nimănuia nu i-am fost atât de important cum îți sunt ție, femeie minunată, femeie blândă, femeie înger, și pentru asta îți mulțumesc, prin mijlocirea acestei ciorne scrise și așezate aici, reamintindu-ți mereu, atunci când te dezmierd privindu-te, că te iubesc pentru totdeauna, crezând în tine și în noi, asta chiar dacă uneori încă mai îmi permit să cred, de exemplu, că o biserică este un loc în care domni ce nu au fost niciodată în rai îl laudă persoanelor care nu vor ajunge niciodată acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu