Te-am iubit pătimaș și irațional de fiecare dată, chiar dacă se mai
întâmpla să-ți schimbi culoarea ochilor. Da, și îmi plăcea să te sărut cu
pleoapele aproape lăsate, deși nu eram orb. Te-am mângâiat și răsfățat de multe
ori și ți-am observat (din unghiul meu) toate schimbările ascunse. N-am zis
nimic când aveai trupul schimbat. Te-am iubit întreagă, și ca pe o continuă transformare.
Ți-am admirat tocurile și rochiile atunci când le purtai, în funcție de toanele
siluetei sau înălțimii tale. Ba până și-n păr ai avut vreo câteva culori, din
cele care-mi plăceau și mie. Te-am adorat și te-am iubit nebunește, prin
fiecare fibră din trupul meu, de fiecare dată. Știu, poate că între timp m-am
schimbat și eu, cam mult. Poate. Nu zic nu. Dar să știi că totuși curiozitatea
mi-a rămas la fel. Și încă îmi stă cuminte în buzunare. Așa că te rog să nu
uiți că eu știu prea bine să văd dincolo de măștile ce-ți vin atât de bine.
Te-am adorat și te-am iubit în felul meu. În muțenia mea de bărbat
încăpățânat și orgolios. Poate nu ți-am mai spus niciodată, dar uneori mă
trezesc și îmi amintesc prima noastră zi petrecută împreună. Când am rămas la
tine toată noaptea. Când deschisesem ochii în întuneric și te-am văzut alături,
mirându-mă că nu sunt stele deasupra mea, atât de tare simțeam în acele ore
cerul – și nu, niciodată n-am regretat nimic, mulțumită acelui ceas. Mai știu
că, în timp ce dormeai, în timp ce-ți auzeam suflarea și-ți simțeam moliciunea
trupului tău apetisant atât de aproape de mine, am avut un impuls de a plânge
de fericire pe întuneric. Dimineață.
M-a făcut să mă abțin orgoliul meu, nesupus bătăliilor, până atunci. A doua
zi, îmi spuneam de unul singur: de-aia iubești o femeie atât de frumoasă,
tocmai pentru că într-o zi o să plece. Uite-așa, o să plece și o să te
disprețuiască pentru că nu ai fost suficient de bărbat să o păstrezi. Să o ții
lângă tine toată viața. Nu-mi e greu să o spun: erai atât de frumoasă și de
senzuală cum nu îmi imaginam că poate fi o femeie nici măcar în cele mai
descriptive cărți pe care le citisem anterior. Erai. Și cred că mai ești. Țin
minte cum mă serveai cu bragă, cum aprindeam amândoi țigări americane și suflam
în sus fumul, către tavan. Întinși, dezbrăcați, unul lângă celălalt. Apoi,
fumul tău intra în gura mea și fumul meu în gura ta. Ne sărutam și ne opream
numai pentru un alt fum: pentru fumul din băi. Pentru aburii care ne camuflau
fanteziile, orgasmele, lăcomiile. Ne țineam îmbrățișati în fotoliu, ne uitam la
filme, și ne spuneam o grămadă. Juram și eu jurai și tu. Făceam concurs, cine
jură mai mișto. Cine iubește mai tare, mai sălbatic. Tu jurai că mă vei iubi
până la sfârșitul lumii. Eu juram că o să te iubesc măcar până la sfârșitul
lumii.
Au fost zile frumoase, pe care încerc să nu mi le amintesc, fiindcă uneori
asta mă înțeapă cumva în piept. Zile când ne iubeam de parcă am fi fost două
bețe de chibrituri. Nu vorbeam, ci ne aprindeam unul de la altul, pur și
simplu. Nu ne sărutam, ci provocam incendii. Erai atât de frumoasă și de
diferită încât îmi creai un fel de dependență. Pe cât eram de înalt, de un
metru șaptezeci și ceva, corpul mi-era zgâlțâit de un cutremur de pământ.
Mirosul tău îmi făcea inima să evadeze din învelișul-închisoare al trupului, să
mi se scurgă prin artere, să-mi ajungă în țeastă și să se preschimbe în creier.
În preajam ta, devenisem pe de-a-ntregul o inimă mărită, de la fiecare mușchi
până în vârful degetelor.
Uneori, nici nu-ți mai pomenesc numele, poate că încă mi-e teamă să nu mă
rănești, tu ai scobit în mine mult, ai lăsat cicatrici, răni adânci. Ne-am
jupuit unul pe celălalt, ne-am îmbătat și maltratat sufletele deopotrivă, și am
născut scântei frumoase, împreună. Lângă tine, nu mi-a fost frică să trăiesc.
Aș fi putut trăi o viață întreagă așa. Noi doi am știut iubi și ne-am ținut
reciproc departe de vreo altă caricatură de dragoste. Am trăit momente
devorându-ne, urându-ne, anulându-ne, momente în care am devenit de
nerecunoscut, cu neadevăruri repetate, dar în adânc, eram tot noi. Doar noi
doi. Iar când unul naufragia în larg fără să știe să se mai întoarcă, celălalt
îl recupera la timp. În muțenia noatră, am știut cumva amândoi că în dragoste
nu abandonezi.
Suntem departe unul de celălalt, dar nu ne-am abandonat, cel puțin nu încă.
Chiar dacă acum tu exiști așa, de una singură, de parcă eu n-aș fi. Asta e
paranoia! Să respiri altundeva, departe, de parcă ai avea plămâni fără mine, de
parcă te-ai gândi la ceva când mă nărui în somn. Ori ai visa fără să fiu. Ești
nebună! Ți se pare că ai o lume a ta, că te mai știe cineva cât nu știu eu că
te mai știe, și că în oglinda singurătății noastre s-ar petrece o imagine
plauzibilă în absența unei priviri care te inventează. N-am mai pomenit –
sincer – atâta naivitate. Tu nu știi că eu ți-am adorat până și umbra? Tu nu
știi că...
Mi-ai rămas în suflet cer alb, și voce de noapte. Ușa e deschisă. Vino,
când simți nevoia, și ascunde-mă un pic să tac. Vino să dorm și lasă-mă de
parcă aș fi. Eu nu renunț, tu nu bați vântul, ne-am înțeles. N-am cum, nu poți,
aici nu știu, dar nu te uit. Ce spun, de ce – când nu mai ești? Spun așa: că
încă mi-ai rămas voce albă, și cer de noapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu