De ce piciorul meu drept a fost (dintotdeauna) Daniel Day-Lewis

Penița mea are emoții. Tremură. Știe că e o sarcină dificilă să așeze cu grijă cuvinte potrivite despre acest supraom pe care știe de mult timp că îl admir cu atâta încăpățânare și perseverență. Să mă scuzați, dar a scrie despre despre Daniel Day-Lewis e ca și cum ai încerca să-l convingi pe Hemingway că femeile și alcoolul sunt nocive pentru organismul uman. Așa că am să v-o spun pe șleau: de câte ori văd un film în care Daniel Day-Lewis se dizolvă în stilu-i caracteristic în acțiune cu totul și pe de-a-ntregul (și face asta destul de rar, din păcate, ba unii merg până într-acolo încât spun că Lewis ar fi mai selectiv în alegerea rolurilor chiar decât răsfățatul și talentatul Marlon Brando), am acea senzație plăcută și confortabilă că retina mea e totuna cu ecranul pe care rulează pelicula, dar și că există întotdeauna un motiv să disperi și să dispari (în același timp) – din lumea asta ce seamănă fie cu o iubită care uită prea repede dragostea fie cu o fântână pe care toate gurile însetate o părăsesc.

N-am să uit niciodată ziua când am văzut prima oară My Left Foot (Piciorul meu stâng). Eram adolescent și mă ghidam pe-atunci după aerul acela necredincios care vine odată cu pubertatea și care dă naștere unei furtuni iscată din senin. Și am văzut la TV, noaptea târziu, la TCM, acest film magistral. Am trăit pe viu toate durerile personajului, ca în timpul unei operații chirurgicale, am resimțit parcă toate prăbușirile lui Christy Brown, inevitabile, aproape dorite, de la o scenă la alta. Eram rebel și îndărătnic, și totuși aproape că-mi venea să plâng. Abia mai târziu am aflat că Lewis și-a pus în pericol sănătatea, pregătindu-se sârguincios de un abandon total al propriului fel de a fi pentru a intra în pielea lui Christy Brown (băiatul exponent pentru familiile din clasa muncitoare irlandeză a acelei epoci), că a ales să trăiască benevol o bucată bună de timp într-o clinică specializată în paralizie, din țara trifoiului verde, acela fiind primul semnal care avea cu adevărat să-mi anunțe evoluția spectaculoasă a celui mai metodic actor pe care cinematografia cred că ni l-a dăruit, în ultimele decade măcar, poate de undeva din pălăria magică a unui iluzionist care-și bucură din altruism publicul, și, mai ales, acela a fost primul semnal care mi-a confirmat că piciorul meu drept a fost (dintotdeauna) Daniel Day-Lewis.

  

 

Holbându-mă de-a dreptul la filmele lui, am înțeles pe parcurs de ce actoria e un lucru fascinant, fluid și orgasmic, dar și că foarte puțini actori mai pot fi numiți azi actori. Munca lui de cercetare pentru fiecare rol și empatia lui ascetică pentru fiecare personaj în parte m-a făcut să înțeleg, tocmai la acea vârstă nepotrivită, că nu prea știm aprecia bucuriile simple, reveria zilnică, naivitatea tainelor (destinul omului, firul de iarbă, pasărea, zvâcnirea sângelui înfierbântat) și că luăm de-a gata viața, drumul printre obstacole și tot mersul pe sârmă destinat omului. Și uneori chiar și timpul suspendat al iubirii. Am realizat asta după ce m-am hrănit cu scene memorabile din In The Name of The Father, cu scene din Ultimul Mohican, din The Age of Innocence, din Nine sau cu cruzimea lui Bill „The Butcher” din Gangs of New York, capodopera lui Scorsese despre valul de violențe dintre imigranții care au construit viitorul și aclamatul New York. Privindu-i puterea lui Lewis din joc, din prestație, ajungi să înțelegi puțin câte puțin din ce înseamnă de fapt să fi racordat la rețeaua ultra-secretă a spiritualității umane. Exact precum atunci când citești o carte bună și când te miri de orice e scris acolo, constatând că un om a putut scrie cu un secol în urmă despre ceva atât de armonic și de perfect. Într-o altă limbă, pe un alt continent, și că cineva a tradus apoi și altora aceste mesaje esențiale.

Mi-e greu să vă transmit emoția mai departe. Să dezvolt, așa cum vreau, acest subiect interminabil, din punctul meu de vedere. Să vă spun de ce îl admir eu pe Daniel Day-Lewis, în condițiile în care levitez într-o lume în care admir din ce în ce mai puțin oameni. Dar îmi vine acum în minte episodul acela în care s-a îmbolnăvit de pneumonie în timpul filmărilor de la Gangs of New York, refuzând să se trateze cu medicamente, motivând echipei de filmare că un asemenea tratament nu se potrivea acelei perioade evocate de film. Într-un asemenea context, ce aș mai putea spune eu aici despre această prezență excepțională, despre care se știe că rămâne periculos de mult timp captiv în personajele pe care le interpretează? Am citit interviuri nenumărate despre omul Daniel Day-Lewis, mini-biografii, recenzii scrise de-a lungul anilor, și nici una nu a avut nimic de reproșat referitor la faptul că Lewis reprezintă, cel puțin, vârful generației sale de actori. Puțină lume știe însă că actorul britanic (cu dublă cetățenie: engleză și irlandeză) este un nemaipomenit actor de teatru, în primul rând. Sau că a avut o perioadă lungă în care s-a retras din lumina reflectoarelor, pentru a se regăsi pe sine, mutându-se la Florența, devenind pantofar  amator pentru o vreme, asumându-și deopotrivă o retragere care a dat naștere multor speculații rahitice tipic hollywoodiene. Sau că a iubit numai femei interesante, căsătorindu-se cu regizoarea Rebecca Miller, fiica marelui Arthur Miller. Ori că e pasionat de cele mai simple lucruri. Zâmbesc în timp ce scriu, și-mi aduc aminte acum de acel moment când, în timpul unui interviu luat de un scriitor argentinian, Lewis îl întreabă pe acesta ce mai fac Boca Juniors (știind că Boca este cea mai populară echipă de fotbal din Argentina), confesându-se apoi că a devenit fan Boca de când a fost în Patagonia ca să filmeze pentru o producție care n-a mai apărut niciodată în cinematografe, chiar înainte să devină faimos pentru prestația din My Left Foot.

După mulți ani, când am văzut la cinematograf There Will Be Blood, am simțit din nou ceva titanic și autentic în personajul său, având, pe de altă parte, acea senzație familiară și confortabilă că nimic nu se schimbase la acest om remarcabil, că a rămas aceeași stâncă cu ochii sclipitori care-ți taie cu totul respirația. M-a intrigat carisma și prezența lui de spirit la fel ca o carte bună pe care îmi doresc să o citesc și a doua oară. În care autorul descrie parfumul femeii părăsite de bărbat în zori, și acea umbră de prisos de care o femeie se leapădă după ce i-au fost deznodate toate sforile. În care părul ei tace, fără memorie, ca un arcuș ciufulit care știe că e prea târziu să mai reinterpretezi încă o dată partitura de pe pian. Bunul său simț și intimitatea aceea tainică (specifică numai marilor artiști britanici) m-a uimit și când, fiind premiat cu Oscar și cu Globul de Aur pentru interpretarea din There Will Be Blood, i-a dedicat aceste distincții unui alt favorit de-al meu, Heath Ledger, despre care va spune cu admirație că a avut o performanță unică și perfectă în Brokeback Mountain.

Am așteptat cu nerăbdare ani întregi apoi performanța lui din Lincoln, care m-a emoționat profund chiar dacă știam, de dinainte de lansarea filmului, că se pregătise 2 ani de zile pentru a intra în pielea emblematicului președinte american, și că citise peste 100 de cărți care se centrau pe biografia omului politic mai sus menționat. M-a emoționat și scrisoarea de gratitudine și de modestie pe care i-o trimite lui Spielberg pentru că s-a gândit la el pentru acest rol, într-un gest galant care mi-a părut desprins realmente din altă epocă. Devine, în urma acestui film, singurul actor care a câștigat 3 Oscaruri pentru cel mai bun actor dintr-un rol principal, performanță remarcabilă dar totuși insuficientă pentru a cuantifica talentul unui asemenea izvor de trăiri. Această distincție unică l-a plasat în zona unei dezbateri polemice care durează chiar și astăzi, în timp ce eu scriu toate acestea, referitoare la cine ar fi, în fapt, cel mai bun actor al tuturor timpurilor. Pentru mine, disputa asta e de mult încheiată, Daniel Day-Lewis fiind cel mai bun actor al tuturor timpurilor, cu toate că e departe de mine gândul de a minimaliza câtuși de puțin din talentul și amprenta cinematografică a unor titani precum Humphrey Bogart, Peter O’Toole, Henry Fonda, Jack Lemmon, Laurence Olivier, James Dean, Gene Hackman, Anthony Hopkins, Sean Penn, Dustin Hoffman, Charlton Heston, Marcelo Mastroiani, Gary Oldman, Buster Keaton, Paul Newman, Javier Bardem, Gregory Pack, Jack Nicholson, Clint Eastwood, Clark Gable, Burt Lancaster, Michael Caine, Robert de Niro, ș.a.m.d.

Pentru mine, Daniel Day-Lewis reprezintă acea constantă care-mi amintește că trebuie să arunc mereu ceva din mine ca să rămân întreg. Acel semnal și acea bucurie dată la timpul oportun pentru a mă uita cu aceeași curiozitate flămândă la filme, mai ales când pielea lumii trosnește, sub o altă piele făcută din fum și consumism de ocazie. Ori când lucrurile pur și simplu nu se mai împotrivesc lucrurilor, ca să ne putem regăsi mai ușor și mai repede. Carisma și transformarea lui perpetuă vor însemna mereu, pentru mine cel puțin, ceva mai mult decât o oarecare iscălitură, decât o piele de pisică cu care se înfășoară un actor, ceva mai mult decât pielea mea de tattoo, dezobișnuită uneori de labirintul cinematografelor și bibliotecilor ce duhnesc a geniu, a nebunie și a eternitate. Vezi tu, am (chiar și acum, după 13 ani) sentimentul acela plăcut că piciorul meu drept a fost, dintotdeauna, Daniel Day-Lewis.