Ar trebui să știi că te iubesc. Că te iubesc așa cum sunt. Că te iubesc chiar dacă nu cred în Dumnezeu, în viața de apoi sau în reîncarnare. Că te iubesc chiar dacă nu cred nici măcar în destinul celor care scriu. Peste o sută de ani nouă scriitorilor probabil nu ni se vor mai putea citi nici măcar numele pe pietrele de mormânt. Crivățul și zăpezile ne vor șterge din memoria lumii toate urmele. Shakespeare, de exemplu, a reușit să învingă torentul timpurilor nu prin volutele limbajului său de artist, ci prin universalitatea caracterelor pe care le-a descris. Întotdeauna farmecul inefabil al unui stil moare primul. Peste o sută de ani, scrierile mele și toate poemele pe care ți le-am închinat vor fi doar cuvinte fantomă bântuind nostalgiile unor străbunici. Puștanii vor ieși în fața zgârie-norilor din ghetouri să fumeze alte droguri și să asculte alte muzici... Nici măcar în forța ta indestructibilă nu cred, în spiritul tău învolburat și iscoditor sau în imploziile dragostei tale înnăbușite, care nu m-ar abandona niciodată. Nu cred în singurătate. Nu cred în comunicare. Și totuși, ceea ce dă sens vieții mele e fericirea de a știi că tu exiști undeva pe aceeași planetă cu mine, în aceeași timpi reali, undeva într-o casă sau într-o încăpere printre milioane de alte încăperi, că tu exiști și iubești și suferi și visezi... și citești, zdrăngăni la chitară, scrii, înveți sau desenezi gândindu-te la mine. Fericirea asta n-are nume. Are însă intensitatea privirilor tale senine și timbrul vocii tale unice. Privirea, vocea, surâsul tău nu le-a mai avut și nu le va mai avea nimeni în miliardele de ani ale Universului. Și pentru asta ar trebui să știi că te iubesc. Până la capăt. Și că fericirea asta mă face să visez în gol și să scriu fără să aștept vreun răspuns, vreun ecou. E ceva simplu ca bună-dimineața. Ceva simplu ca noapte-bună! Mi-e de-ajuns să știu că exiști și toate capătă un sens. Uneori îți simt parfumul prin piele. Sau îți simt degetele arcuite peste palmă, încălzindu-mi-o. Iar atunci când îmi vorbești în gând, toate vocile tale interioare știu că încetează să se mai lupte între ele, până ce ajung la o acalmie... tu te împaci cu tine doar ca să-mi poți șopti: sunt numai a ta, pentru totdeauna! Tu ești frumoasă, și pentru mine știu că ai reușit să pui capăt tuturor războaielor pe care le-ai purtat anterior. Ți-ai învins până și durerea existenței.
Așa că ar trebui să știi că te iubesc. Și că la capătul acestui an nu am prea mute dorințe. Poate doar una. Să murim în aceeași secundă. Să ne iubim tot mai intens de la o zi la alta. Să ne prindă cutremurul în același lift. Să apucăm, măcar o dată, când vom fi osteniți de la atâta dragoste, să le povestim altora, cât de mult ne iubim. Apoi, să facem iarăși dragoste. Să facem dragoste și să mă reconving, pentru a nu știu câta oară, că există o eternitate intangibilă a ființei, câștigată numai prin gând și iubirea purtată celuilalt până la capăt. Ca să mă conving că viața adevărată începe dincolo de lumea asta relativă și contradictorie. Ca să am certitudinea că deși peste o sută de ani destinele celor care scriu nu vor mai fi decât o pâlpâire nostalgică în amintirile străbunicilor asta nu înseamnă că nu cred în forța mesajului nostru. Și chiar dacă muzicile și scrierile celor îndrăgostiți vor fi îngropate împreună cu veacul ăsta smintit sau arse undeva la periferia orașelor odată cu depozitele uriașe de gunoi, vor veni alți inadaptați care vor încerca să schimbe lumea și vor prelua strigătul nostru de luptă și dragoste pe o altă gamă, în ritm aleggro sau moderatoo cantabile, pe un ton furibund sau pașnic. Te iubesc și ar trebui să știi că nu cred în singurătate. Pentru că ființa ta mi-a umplut singurătatea mai mult decât o armată de îngeri, rude și prieteni. Iar comunicarea noastră nu are nici o legătură cu întâlnirile noastre posibile sau imposibile, cu gesturile, vorbele, atingerile care se întâmplă atât de drăgăstos între noi. Sunt fericit că exiști, că undeva pe aceași planetă cu mine, în același timp relativ, visezi că ești femeia pe care la rândul meu o visez de atâta timp pentru mine. Și nu idealul mă leagă de tine indestructibil, ci faptul că te simt de la distanță, că-ți pot vedea chipul îngândurat sau îți pot auzi râsul blând, copilăresc, râsul de adolescentă ștrengară, râsul de copil pus pe șotii, râsul TĂU... pur și simplu. Umorul tău e contagios și toată ființa ta plăcută e contagioasă. Aș fi vrut să rămân imun, dar până la urmă și eu, ca oricine altcineva, sufăr și sunt fericit și uneori vreau să cred în reîncarnare și viața de apoi și vreau să cred în viață ca să putem fi ACOLO numai împreună.
Așa că ar trebui să știi că te iubesc. Și că odată, cândva, la capătul lumii o să facem dragoste. Și că într-o zi o să-mi încrustezi cu sărutările tale sub piele toate cele o mie de nume ale dragostei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu