Azi noapte am visat că Terra și-a găsit sfârșitul. Și că
singura persoană rămasă în viață să contempleze toate acestea a fost Franz Kafka. Și în tot acest timp, în
ceruri Titanii încă se luptau pe
viață și pe moarte ca să recucerească Olimpul.
Și, undeva în parcul central din Praga,
de pe o bancă făcută de fier forjat, îngânduratul Kafka privea cu îngrijorare cum întreg pământul ardea.
Am visat pe urmă că
visez și că ajung acasă mult prea târziu. În patul meu l-am găsit pe Stéphane
Mallarmé iubindu-se cu prima mea
dragoste. Când i-am dezvelit, am observat că erau amândoi lipsiți de puls, cu
buzele înroșite și mușcate mortal, apoi n-am avut de ales și m-am întors pe
străzi.
Și tot acolo, în visul meu încețoșat, l-am văzut pe Anacreon
arzând toate papirusurile pe care înșirase ode și l-am văzut blestemându-și
zilele, apoi aruncând cu pietre și amenințând cu pumnul castelul tiranului Polycrates.
Am mai visat că eram un bătrân detectiv latino-american. Și că am locuit
o vreme la Philadelphia, unde l-am întâlnit pe James Fenimore Cooper,
cel care m-a angajat să-i salvez viața de cineva pe jumătate alb și pe jumătate
indian, de un asasin temut și fără chip. I-am și spus pe loc că va fi un caz
deosebit de dur.
La un moment dat, visul m-a aruncat în cu totul alt film. Așa se face că
am visat cum m-am îndrăgostit de Frida Kahlo. Dar ea m-a respins. Așa că
am încercat să-mi pun capăt zilelor pe trei continente. Și anii au trecut.
Într-un final, când am îmbătrânit, am întâlnit-o din nou la capătul unei
promenade pe care o făceam la marginea satului pescăresc Zihuatanejo.
Mi-a emis tot soiul de semnale femeiești (precum acelea pe care cei din turnul
de control le trimit piloților de avioane ca să aterizeze în siguranță) din
care am dedus că și ea mă iubise dintotdeauna.
Am visat că eram cu Anaïs
Nin pe
o enormă lespede de piatră de culoarea unui bazalt napolitan, undeva la
marginea Mediteranei.
Am visat că am făcut
trei săptămâni dragoste cu Ayn Rand,
că ne-am consumat ca iepurii unul pe celălalt, într-o cameră cu jaluzele rupte,
în primăvara lui 1922. Și că ne-am simțit irațional de fericiți.
Am visat că m-am întors
în anii de liceu și că Antoine de
Saint-Exupéry era profesorul meu de limba franceză. Și că de câte ori îi
ascultam povestea prăbușirii cu avionul în deșert, ceva imperceptibil ne făcea
pe toți să realizăm că de fapt visăm. Cu toții. Dar Saint-Exupéry se uita mereu pe fereastră, iar în pauze își aprindea
pipa lui roșie și părea plecat undeva prea departe de catedră.
Am visat că adormisem,
în timp ce colegii mei de clasă încercau să-l elibereze pe Robert Desnos din lagărul de concentrație de la Terezín. Când m-am trezit, o voce îmi
striga să mă mișc mai repede. Mișcă-te,
hai mișcă-te mai repede, Robertino, n-avem timp de pierdut! Când am ajuns
în fața acelei fortărețe cehoslovace n-am văzut decât un bătrân detectiv care
încă inspecta ruinele fumegânde cu un aer de detașare totală.
Am visat că o furtună
puternică alcătuită din numere fantomatice a fost tot ce-a mai rămas din
întreaga umanitate la 3 milioane de ani după ce Pământul dispăruse cu totul.
Am visat că visez și că
în tunelurile visului meu am găsit de fapt visul lui Roque Dalton: era visul celor curajoși care au murit pentru himere
neînsemnate.
Am visat că aveam din
nou optsprezece ani și că mi-am regăsit cel mai bun prieten din anii aceia, de
aceeași vârstă cu mine, care avea o relație ascunsă cu propria lui mătușă. Și
că i-am surprins făcând dragoste în fotoliu, contemplând apoi apusul liniștit
de după cea mai năprasnică furtună din anul acela.
Am visat că sunt
prizonier și că Boețius era colegul
meu de celulă. Uite, Roberto, mi-a
spus el desenându-mi câteva formule pe perete, vezi? Pur și simplu nu vor să
se potrivească... Iar după un timp, i-am auzit iar vocea blândă spunându-mi:
Dar de ce se potrivesc când îl recunosc
pe bastradul ăla de Theodoric? Nu-mi
pot da seama...
Am visat că eu sunt copilul
din spatele călăului care-l decapitează pe Marchizul
de Sade cu tăișul unui topor argintiu. Și că o iau la fugă, până ce ajung să
trăiesc într-o pădure.
Am visat că Pascal vorbea mulțimii despre frică,
folosind cele mai curate și pline de înțeles cuvinte, sub o tavernă impregnată
cu miros de vin. Minunile nu te schimbă,
ci te condamnă... spunea el.
Am visat că sunt un
bătrân detectiv latino-american și că o organizație misterioasă m-a angajat să
găsesc cutiile negre ale unor avioane guvernamentale prăbușite în apropierea Liberiei. Și că am călătorit pe toată
suprafața globului. Căutând indicii prin spitale, pe câmpurile de luptă, prin
școli abandonate sau prin orezării vietnameze.
Spre dimineață, am
visat că îmi petrecusem o vară întreagă învățând cum se spune îmi pare rău în 35 de limbi diferite.
Dar în nici una ceva nu se potrivea. Și că, într-un final, am fost lăsat să
înțeleg că noi oamenii nu suntem construiți să ne cerem iertare până la o
limită într-atât de profundă.
Finalul a fost cireasa de pe tort.
RăspundețiȘtergereNu m-as mira daca te-as vedea in curand in librarii, "Robertino" :D
E ciudat, dar uneori visez noaptea asta. Îmi și propun, în fiecare dimineață, să scriu primul rând din prima carte pe care mi-o închipui.
RăspundețiȘtergereMulțumesc pentru comentariu, mi-a smuls cele mai ascunse zâmbete.
Precis vei avea ceva batai de cap pana te vei hotari care va fi primul rand, cred ca te vei gandi si razgandi, niciunul nu ti se va parea perfect. Dar stai linistit, noua o sa ne placa :) Cred ca in general cei care scriu sunt un pic prea drastici cu ei insisi. Bineinteles ca nu ma refer la cei ce doar cocheteaza cu scrisul, ci la cei care il iau in serios :)
RăspundețiȘtergereAi anticipat replica mea. Așa e, se naște întotdeauna un război orb între scriitor și cuvintele sale, chiar și atunci când scrie sub apăsarea irespirabilă a unei singure și intense emoții, și fără a-și dezlipi, măcar o singură dată, creionul de hârtie. Până la urmă, între cuvinte și scriitor iese un compromis, care nemulțumește încă ambele părți dar care poate surprinde cititorul (cititorii). :)
RăspundețiȘtergere