Frânturi adunate din mai multe vise

Azi noapte am visat că Terra și-a găsit sfârșitul. Și că singura persoană rămasă în viață să contempleze toate acestea a fost Franz Kafka. Și în tot acest timp, în ceruri Titanii încă se luptau pe viață și pe moarte ca să recucerească Olimpul. Și, undeva în parcul central din Praga, de pe o bancă făcută de fier forjat, îngânduratul Kafka privea cu îngrijorare cum întreg pământul ardea.

Am visat pe urmă că visez și că ajung acasă mult prea târziu. În patul meu l-am găsit pe Stéphane Mallarmé iubindu-se cu prima mea dragoste. Când i-am dezvelit, am observat că erau amândoi lipsiți de puls, cu buzele înroșite și mușcate mortal, apoi n-am avut de ales și m-am întors pe străzi.

Și tot acolo, în visul meu încețoșat, l-am văzut pe Anacreon arzând toate papirusurile pe care înșirase ode și l-am văzut blestemându-și zilele, apoi aruncând cu pietre și amenințând cu pumnul castelul tiranului Polycrates.

Am mai visat că eram un bătrân detectiv latino-american. Și că am locuit o vreme la Philadelphia, unde l-am întâlnit pe James Fenimore Cooper, cel care m-a angajat să-i salvez viața de cineva pe jumătate alb și pe jumătate indian, de un asasin temut și fără chip. I-am și spus pe loc că va fi un caz deosebit de dur.

La un moment dat, visul m-a aruncat în cu totul alt film. Așa se face că am visat cum m-am îndrăgostit de Frida Kahlo. Dar ea m-a respins. Așa că am încercat să-mi pun capăt zilelor pe trei continente. Și anii au trecut. Într-un final, când am îmbătrânit, am întâlnit-o din nou la capătul unei promenade pe care o făceam la marginea satului pescăresc Zihuatanejo. Mi-a emis tot soiul de semnale femeiești (precum acelea pe care cei din turnul de control le trimit piloților de avioane ca să aterizeze în siguranță) din care am dedus că și ea mă iubise dintotdeauna.

Am visat că eram cu Anaïs Nin pe o enormă lespede de piatră de culoarea unui bazalt napolitan, undeva la marginea Mediteranei.

Am visat că am făcut trei săptămâni dragoste cu Ayn Rand, că ne-am consumat ca iepurii unul pe celălalt, într-o cameră cu jaluzele rupte, în primăvara lui 1922. Și că ne-am simțit irațional de fericiți.

Am visat că m-am întors în anii de liceu și că Antoine de Saint-Exupéry era profesorul meu de limba franceză. Și că de câte ori îi ascultam povestea prăbușirii cu avionul în deșert, ceva imperceptibil ne făcea pe toți să realizăm că de fapt visăm. Cu toții. Dar Saint-Exupéry se uita mereu pe fereastră, iar în pauze își aprindea pipa lui roșie și părea plecat undeva prea departe de catedră.

Am visat că adormisem, în timp ce colegii mei de clasă încercau să-l elibereze pe Robert Desnos din lagărul de concentrație de la Terezín. Când m-am trezit, o voce îmi striga să mă mișc mai repede. Mișcă-te, hai mișcă-te mai repede, Robertino, n-avem timp de pierdut! Când am ajuns în fața acelei fortărețe cehoslovace n-am văzut decât un bătrân detectiv care încă inspecta ruinele fumegânde cu un aer de detașare totală.

Am visat că o furtună puternică alcătuită din numere fantomatice a fost tot ce-a mai rămas din întreaga umanitate la 3 milioane de ani după ce Pământul dispăruse cu totul.

Am visat că visez și că în tunelurile visului meu am găsit de fapt visul lui Roque Dalton: era visul celor curajoși care au murit pentru himere neînsemnate.

Am visat că aveam din nou optsprezece ani și că mi-am regăsit cel mai bun prieten din anii aceia, de aceeași vârstă cu mine, care avea o relație ascunsă cu propria lui mătușă. Și că i-am surprins făcând dragoste în fotoliu, contemplând apoi apusul liniștit de după cea mai năprasnică furtună din anul acela.

Am visat că sunt prizonier și că Boețius era colegul meu de celulă. Uite, Roberto, mi-a spus el desenându-mi câteva formule pe perete, vezi? Pur și simplu nu vor să se potrivească... Iar după un timp, i-am auzit iar vocea blândă spunându-mi: Dar de ce se potrivesc când îl recunosc pe bastradul ăla de Theodoric? Nu-mi pot da seama...

Am visat că eu sunt copilul din spatele călăului care-l decapitează pe Marchizul de Sade cu tăișul unui topor argintiu. Și că o iau la fugă, până ce ajung să trăiesc într-o pădure.

Am visat că Pascal vorbea mulțimii despre frică, folosind cele mai curate și pline de înțeles cuvinte, sub o tavernă impregnată cu miros de vin. Minunile nu te schimbă, ci te condamnă... spunea el.

Am visat că sunt un bătrân detectiv latino-american și că o organizație misterioasă m-a angajat să găsesc cutiile negre ale unor avioane guvernamentale prăbușite în apropierea Liberiei. Și că am călătorit pe toată suprafața globului. Căutând indicii prin spitale, pe câmpurile de luptă, prin școli abandonate sau prin orezării vietnameze.

Spre dimineață, am visat că îmi petrecusem o vară întreagă învățând cum se spune îmi pare rău în 35 de limbi diferite. Dar în nici una ceva nu se potrivea. Și că, într-un final, am fost lăsat să înțeleg că noi oamenii nu suntem construiți să ne cerem iertare până la o limită într-atât de profundă.