Eu aș putea, în fiecare seară, în felul meu timid, stângaci și analitic, să scriu un mic eseu spectaculos (ca un foc de artificii) despre fiecare părticică pe care o iubesc a trupului tău. Uite, poate de aceea aleg să îți mărturisesc, la ora asta târzie (sfios și cât se poate de tandru), de ce îți iubesc și admir crupa. Exact, crupa ta mândră și duioasă, crupa ta sensibilă, ascunsă și păstrată cu sfințenie numai întru secretul ochilor mei. O să mă întrebi de ce îți iubesc crupa în noaptea asta și nu umerii, de exemplu? De ce crupa și nu ochii? De ce crupa și nu buza de jos? Ei bine, nu prea știu exact. Poate că procedez exact ca într-o relatare a lui Rétif de la Bretonne despre un loc îndepărtat unde bărbații se îndrăgosteau de femei nu pentru puritatea trăsăturilor, nu pentru grația trupului, nu pentru calitățile lor morale, ci exclusiv pentru frumusețea picioarelor. Sic!
Crupa ta e într-atât de frumoasă, liniară și feminină încât poate fi cântată de orice imn, încât poate fi cântată de Kandaules însuși, regele Lidiei, de Herodot, părintele istoriei, ca mai apoi să ajungă la urechile generoase ale lui Llosa însuși, care și el, la rândul lui, să transforme imnul crupei tale într-un elogiu, dar într-un elogiu adus nu dossului, nu șezutului, nici fundului, nici feselor, ci pur și simplu crupei, acelei crupe dulci și păgâne atât de esențială pe cât ne spun legendele, venită de pe un altar al religiei și plăcerilor războinice, în care cea mai frumoasă crupă devine țeapănă la atingerea mâinilor și dulce la atingerea buzelor, cu emisferele ca două paradisuri carnale exuberante, dintr-o pernă fragedă pe care să-ți odihnești visele și amintirile la ceasul iubirii celei mai profunde.
Ar trebui să știi, așadar, că în fiecare dimineață când crupa ta răsare strălucitor dintre norii șifonați ai cearșafului, ea îmi devine de fapt astrul după care îmi potrivesc ceasul în amor, deși știu că soarele mai și apune, mai și cade în așternuturi de crepuscul, în timp ce crupa ta frumoasă răsare încontinuu dinspre orizonturile catifelate ale desuurilor tale satinate, de fiecare dată mai albă și mai atrăgătoare.
Forma crupei tale, frumoasă, sălbatică, lunatică, dar și selenară, mă face să mă întreb dacă minunata asta parte a trupui tău are parte de suficiente interpretări, clasificări, comparații și adorații, iar răspunsul nu mi-a venit de cât cine știe când, poate recent, pe când răsfoiam volanele veline și feline ale fesselor impresioniste și avangardiste, pe care am început să le spun cu voce tare sau în gând. Prin urmare, care crupă pe care am mai văzut-o cândva se poate alătura, într-un muzeu de frumusețe, lângă crupa ta?
Olympia lui Manet, nu.
Femeia lui Renoir ștergându-se după baie, da.
Nana aceluiași Manet, cu crupa ei învăluită în bleuri nesfârșite, poate.
Crupa săltată, încordată, din Baia lui Degas, posibil.
Cele șase nuduri ale lui Cézanne, toate!
Crupele gauguiniene ale femeilor din Tahiti și crupa pierdută în reverie a lui Otahi, da.
Zveltele emisfere crupiere ale Nudului în fața căminului de Bonnard, oh, da!
Îmbătătoarele arcuiri ale femeii ale femeii din Pești roșii, vanitoasa tensiune fessieră din Nudul roz, ambele de Matisse, cum să nu?
Ecourile blues ale șoldurilor expresioniste din oglinda lui Rouault, se prea poate.
Coapsele de la-nceput ale Evei lui Rousseau Vameșul, nu. (Dar Îmblânzitoarea de șerpi a Vameșului? Îmblânzitoarea, da!)
Crupa nevăzută de pe Treptele verii de Magritte, da.
Salutul dansatoarei lui Bombois, cu crupa ei ca o piramidă orgolioasă, sigur.
Inconștientele curburi fracturate din Pollock, cine știe?
Crupele pictate de Mondrian, care?
Dar crupele renascentiste ale grațiilor lui Da Vinci, dar neobositele crupe traversate adânc de Tropicul Cancerului al lui Henry Miller, dar obraznicul fund de nimfetă al Lolitei, dar crupa atoateștiutoare a Lucreciei, soția lui Kandaules regele Lidiei - astea pot sta alăturate crupei tale?
Și astea, desigur!
Toate, numai că a ta e parcă tot cea mai frumoasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu