Ea

Ea are şolduri de amforă, o aluniţă pe omoplatul drept şi se-ascunde de propriile gânduri în spatele unor simetrii vitruviene. O fascinează verticala unei fântâni arteziene aidoma zborului pe care în oboseala dorinţei nu-l mai deosebeşti de imponderabilitate. Ea ucide câte un mostru în mine ori de câte ori  închide ochii ei frumoşi şi lacomi. În apropierea ei, zilele îmi par că trec ţinându-se de mână şi parcă aruncându-se în prima prăpastie a gândului.

Ea este una dintre acele fete cărora le place să se scoale devreme în zilele de vară, şi poate face asta oricând îşi doreşte asta. Doar duminica leneveşte până când visele încep să îi picure de pe gene până pe aşternuturi, ca apoi să se prelingă pe podea, să ajungă pe asfaltul din faţa casei unde cresc gheţari şi anaconde, pantofi şi chinezoaice. Îşi face apoi o cafea pe aragazul ei mic şi vintage cu patru ochiuri, îşi aprinde o ţigară şi de-abia atunci începe ziua.

Se vede că-i place să privească prin fiecare om cu care împarte acelaşi perimetru. Mi s-a confesat într-o zi spunându-mi că nu o satisface această invaliditate generală a gândirii celorlaţi. E speriată de tendinţa barbară a oamenilor de a-şi subordona gesturile cele mai blânde, care, spune ea, ajung să rănească şi să accentueze starea repulsivă a gândurilor ce trec prin suflet.

Ei nu îi plac florile comerciale, nici măcar spanacul şi nici portocaliul. Cu toate că pantofii din vitrine o fac fericită de fiecare dată, mai ales cei recenţi, aduşi din ţinuturi exotice, care-i fac mereu cu mâna ordonat şi goemetric, atunci când trece pe strada lor. Ea nu şi-i cumpără pe toţi cei care-i plac. Mi-a spus că aşa ceva ar duce la colapsul contului ei bancar.

Şi totuşi,

ea îmblânzeşte macaralele de la marginea oraşului

doar bătând din palme.