Nu ştiu dacă am apucat să-ţi spun, dar cunoscusem în adolescenţă o femeie frumoasă, al cărui nume nu l-am uitat, mult mai în vârstă decât mine, care mi-a servit lecţii exacte de inhibare şi distrugere a propriului meu egoism. Când s-a mutat în alt oraş, mi-a lăsat o carte înscripţionată cu două catrene pe prima pagină şi trei agrafe negre. Pe care le-am păstrat.
Mi-e dor să-ţi povestesc toate acestea. Chiar dacă încă îmi pari o amprentă veche de pe colţul unui plic alb. Îmi e ciudat cum azi, ori de câte ori mă aflu prin preajma vreunei femei interesante, retrăiesc parcă episodice amintiri de altădată. Uite, vezi tu, jucându-mă cu mine mă pregătesc de fapt să mă pierd. Să mă rătăcesc în lumea observării celorlaţi. Ştii tu, cei despre care noi obişnuiam să vorbim. Şi-n perioada asta scurtă şi alertă am cunoscut chipuri pe care le-am luat cu mine împrumut. Despre ele aş fi vrut să-ţi spun. Despre femeile din parc pe care le-am văzut citind, despre rochiile de seară pe care le-am mai admirat, despre ochii de femeie pe care i-am cules de peste tot.
Îţi spun repezit că am văzut femei în care timpul se lungeşte ca o urmă lipicioasă lăsată de vreun melc în mişcare. Urma asta devine un fir sticlos şi uscat ce se târăşte după tine, melcul eşti tu pentru el. Sunt săptămâni la rând deja în care am admirat mişcări ale unor femei prin zgomot, prin fum de ţigară, prin gratii de muzică şi prin colţuri umbroase. Şi-am admirat şi un şir arbitrar de picioare epilate, de parfumuri şi cercei. Dar n-aş putea să-ţi zic ce fel de urme au lăsat în mine toate astea. Dar ieri, într-o cafenea pustie, agrafele unei femei au prins viaţa. Chiar acolo, în locul acela cu prea multă linişte, cu praf şi dezordine. Nu i-am văzut ochii de prima dată şi de aceea se adunau pereţii în jurul meu, apropiindu-se, înghesuindu-mă. Fereastra era închisă şi-am suspendat timpul. M-am gândit la tine. Nu ţi-am creat o formă precisă, dar aş fi vrut să fiu acolo unde eşti tu, într-un apartament sau poate pe stradă. Mă gândeam că poate mă vei ajuta să păstrez agrafe. Agrafe de la fiecare femeie pe care-aş vrea s-o cunoşti.
Înainte de facultate, am iubit o femeie care-şi uita mereu agrafele lângă oglinda din baie. Amândoi ne amuzam pe acest subiect, însă dacă cineva ne-ar fi spus că într-o zi vom deveni maturi şi responsabili şi plini de temeri şi că am putea muri prea timpuriu, am fi sărit ca doi cai nărăvaşi, încălecând voiniceşte lumea noastră de vise. Pe atunci, eram nesimţiţi de tineri şi de îndrăgostiţi şi toată lumea era a noastră. Trăiam ascultând pentru prima dată melodiile lui Bob Dylan şi ale lui Cohen, şi ne scriam unul altuia poezii pe bucăţi rupte de hârtie la un colţ de masă. O iubeam, rătăcit şi împiedicat de prea multe pahare de vin, de ţigări, cafea, poeme şi iubire.
Fiecare amintire aş vrea să fie păstrată nealterată. Ascunsă într-o cutie cochetă de tipul celei în care unele femei îşi păstrează farfazoanele. Ca să ţi-o pot povesti pe urmă ţie. Ah da, am uitat. Tu nu mai eşti prin preajmă. Atunci, mă voi preface într-un colecţionar de clipe vii şi voi lega cu aţă verde aceste amintiri.
Voi ataşa câte-o agrafă fiecărei fotografii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu