Când cineva mi-a cerut să i-o descriu, am vrut iniţial să şterg orice urmă de femeie din toate timpurile. Ca să mă agăţ de margine prin vârful iluziei. Numai gândindu-mă la ea, mi se părea că-mi vor creşte degete de undeva din pământ şi că pomii îmi vor cuprinde tălpile debusolate. Ea are imperfecţiuni în alcătuire. Ea nu reuşeşte să fie vreodată introducere, cuprins sau încheiere. Mersul ei pare împins de nişte motoare pertinente tehnic, dar ea abordează direcţia mereu diferit. Gesturile ei par decupate din grădinile flamande şi rupte de pe pânze echivoce, ce flutură în inversul acului de busolă, de la est la vest, şi de la nord la sud, fără nici o aşezare caligrafică în pagină.
Abordarea ei are de obicei o foarte bună relaţie cu ideile principale, dar zâmbetul ei nevinovat şi inoportun nu respectă normele de ortografiere şi cele de punctuaţie decât prin urmărirea unor rezultate implicite. Şi-aceste rezultate vin dinspre categoria corăbiilor naufragiate, ancorate de timp pe insule himerice şi albe, acolo unde visele nu se mai încadrează la toleranţă şi nici măcar la capitolul ilustrate exotice de prin deşertul nord-african.
Ea umple unghiul scenic din jurul ei, ea umple spaţii grave ş i rătăcite, dar asta numai pentru că sub reflector caracterul ei ficţional se desfăşoară. Alura ei e teatru absurd, când te fixează în verdele copleşitor din proprii irişi. Conturul buzelor ei, eleganţa mâinilor şi simetria gleznelor te duce implacabil înspre transpunerea textului în spectacol tragic. În fiecare gest al ei poţi găsi retrospectiva unui calambur de operă, şi strălucirea din ochii unei feline rănite. Cu toate acestea, bărbaţii de prin jurul ei n-au intuit existenţa acestor tehnici rezumative ale alcătuirii ei, şi n-au reuşit, privind-o, să decupeze măcar o singură secvenţă reprezentativă.
Pentru că fiind atât de frumoasă, ea este abstractă. Prin ochii ei se vede viclenia timpului.
Spatiul dintre litere in "si" e lasat dinadins pentru a sublinia vizual cum ea umple spatii grave, ori sunt eu doar enervanta?
RăspundețiȘtergereInchipuie-ti cum ar umbla oamenii pe strada daca fiecare ar avea in viata pe cineva care sa-i descrie asa. Le vezi fetele? Ar fi ca lubenitele coapte purtate pe coapse de elefanti.
Eu am pierdut persoana care ma descria. O facea natural, parca vital. Inca aspir la ce vedea el. M-au descris putini, desi m-au iubit mai multi, dar doar el m-a simtit cum faci tu cu muza ta, si numai cuvintele lui sunt memorate. Mi-a aratat cum pot sa cant prin mersul meu.
Totusi, oarecum imi dai senzatia ca femeia de care vorbesti in toate aceste pagini nu e mereu aceasi, desi te-ai straduit, sau ai crezut ca seamana toate intre ele. Deja te vad zambind la infamia mia. Eu o prefer pe cea din ultimele vise. E muza matura, inteleapta, aristocrata, atemporala pe care o cauti si poate, iarta-ma, ti-e frica sa crezi ca nu o vei gasi asa cum o scrii tu.
Cand te-am citit pe tine prima oara, i-am spus ce am gasit. Nu i-a placut. Nu vedea asemanarea. Se crampona pe stil si ... Eu ma refeream la incercarile voastre, dar fiecare se vrea unic, si e drept. De asta ti-am si scris, ca sa salut gestul tau.
(De mult am vrut sa te intreb. Chiar ai citit lumanarile ard pana la capat, sau e doar o coincidenta de titlu si context?)
Caut sa-mi spui cum are nasul, talia, genunchii? Cum citeste? Cum doarme? Si cum gandeste? Ce mananca? Ce uraste? Si cum miroase? Ea, nu colonia de pe ea. Aprinde-o! Lasa-ma sa o vad pe ea prin tine. Tu prin ea e sublim.
Mi-e dor de colectionarul meu.
Colectia ta e admirabila si are sa fie ceva.
Paunul alb
Păunule alb,
RăspundețiȘtergereM-a ştampilat comentariul tău. Dintr-o sumedenie de motive pe care le-aş grupa în jurul ideii următoare: femeia despre care vorbesc în aceste pagini într-adevăr nu e aceeaşi. E o femeie-imagine a femeilor care au reuşit să transforme ceva în mine. Aşa că intuiţia ta e corectă, şi e un veritabil magnet de zâmbete.
Nu ştiu cum ar fi oamenii dacă fiecare şi-ar descrie astfel semenii dragi, dar înclin să cred că ar fi o lume mult mai vie, mai exotică şi şarmantă. Si ar fi, poate (nu ştiu), o lume în care nu s-ar mai scrie despre dragoste, despre femeie, despre bărbat, despre existenţă ca atare. Aşa că ideea mea pendulează în jurul observaţiei că fiind atât de rari oamenii care văd altceva în ceilalţi ei de fapt devin bunuri rare. Devin indivizii pe care îî căutăm toată viaţa. Ca să ne smulgă din banal şi superficial. Şi sincer să fiu, de aici deviază şi pesimismul meu vis-a-vis de găsirea unei femei care să fie capăt de linie pentru mine, care să fie inovativ şi recapitulare, rebus şi minune.
Ţin să-ţi mai spun şi că eu am convingerea că nu ai pierdut aceea pesroană care te citea şi descria diferit, ci că mai degrabă acel individ te-a pierdut pe tine. Pentru că e nevoie de o retină fină care să recunoască un observator al femeii iubite. Iar tu ai avut abilitatea asta, de a recunoaşte observatorul observant, ce ce te face distinctă. Te face vie. Îţi dă un sens organic şi existenţial.
Femeia despre care vorbesc în ultimele postări e femeia pe care o aşteptam de atâta timp şi în faţa căreia habar nu am cum să reacţionez. Ea dă naştere atâtor sentimente contradictorii în mine încât probabil că o voi iubi. Într-adevăr, e o femeie-muză, o femeie sinonimă şarmului, stilului, creativităţii, aristocraţiei gesturilor dar şi fidelă unui comportament colorat şi boem. Când vrea ea, desigur.
Titlul postării la care faci referinţă nu e deloc întâmplător. Şi ţin să-ţi transmit toată admiraţia mea pentru aceeaşi intuiţie care îţi aparţine (şi care cred că ar putea fi arma ta preferată). Sunt puţini cei care au citit cartea lui Marai Sandor, cel care, în stilul lui Thomas Mann, a împletit stilistic prietenia, dragostea pentru o femeie, misterul, trădarea şi trecutul dureros. În "Lumânările ard până la capăt" mă simt şi eu ca într-o vânătoare (la care mulţi participă) la care nu sevânează nimic, pierzându-se esenţialul.
Nu în cele din urmă (ca să ating şi ultia ta întrebare)mă detăinui cu teamă, spunându-ţi că voi aşeza în pagină toate gesturile ei crude şi vii şi modul în care răscoleşte repetat lumea din mine.
Nu ştiu dacă e o colecţie admirabilă sau nu, dar pentru mine e un adevărat motor-catharsis şi cel mai bun medicament pus pe-o rană.
Te salut ca pe un vechi prieten.
La randul meu zambesc suav, dar apasat.
RăspundețiȘtergereStiu, din momentul in care te contrariaza incepi sa te indragostesti si mai adanc. Nu stii cum sa reactionezi in fata muzei tale? Important e cel putin sa o faci. Desi, imi pare ca te retine faptul ca nu ar fi o iubire sanatoasa.
Apoi, femeia ta, atata timp cat o cauti, crezi in ea si o simti deja, nu are cum sa nu vina. E singurul lucru de care sunt sigura: cand cauti un suflet, ai sa-l gasesti in cele din urma.
De mica, prea mica, plangeam seara si ma rugam ca vreau sa gasesc persoana de care eram indragostita de mult si prin care stiam ca am sa pot devini eu. (Am spus mereu ca daca nu am cui sa daruiesc ce simt, e ca si cum nu as fii)L-am gasit de mai multe ori si de fiecare data contura din ce in ce mai bine ce vibram eu.
Nu prea cred in monogamie. Fizica da, dar cea spirituala e imposibil de trista. Am pomenit de monogamie pentru ca vorbeai de femeia capat de linie pentru tine. Odata am sa-ti spun cum vad eu omul, sufletul si viata.
Sper doar ca nu te vei opri din scris dupa ce rana se va inchide.
Paunul alb
Si da, exact asa ma facea sa ma simt cand ma descria. Au sa ramana mereu in mine randurile lui. Nu l-am pierdut in sensul acela, ci doar nu am cum, unde, sa-i mai vorbesc. A incercat inca de la inceput sa ma alunge din viata lui. E ceva ce nu am sa inteleg niciodata. De ce te-ai apara de iubire? Eu una, am sa ma arunc mereu in fata ei precum un bondoc naiv.
RăspundețiȘtergereTrebuie sa iti marturisesc ca am o oarecare jena sa ma lafai in spatiul tau, si de aceea rabufnesc doar episodic.
O noapte buna
Paunul alb
Cred că mă aflu undeva la o intersecţie. Unde singura mea reacţie pare a fi îndoiala. Îndoiala faţă de mine şi faţă de ceea ce aş putea să găsesc. M-a scobit adânc ceea ce ai spus adineauri: "daca nu am cui sa daruiesc ce simt, e ca si cum nu as fii". M-a întristat expresia asta, pentru că îmi amintea de mine, cel de altădată.
RăspundețiȘtergereDupă îndelungi revizuiri interne am realizat şi eu că momogamia nu pare credibilă. De altfel, cred că eu aş fi ultima persoană din lume care ar putea fi monogamă. Acum încerc, din mijlocul intersecţiei. să nimesresc direcţia pe care o tot aştept.
Protagonista revoltei mele sentimentale e mai mult decât scânteia de care altă dată aş fi avut nevoie. Deci mingea e la mine. Şi-n mine gândurile şi temerile par duzine de mingi de ping-pong. Duc o luptă cu mine însumi. Asta în condiţiile în care nu trece o noapte fără să-mi doresc să iubesc, aşa cum alţii n-au cuvinte să descrie.
Rana va fi cicatrice cândva. Din scris nu mă mai poate opri nimeni.
Te salut asemenea unui prieten vechi şi ştrengar.