Detalii din flori de graminee...

Din spatele unui zâmbet de cărăbuş mă confesez şi jonglez uneori printre parantezele ecranului catodic, pupila mea e prinsă într-o caravană estivală de tricouri colorate, pictate în flori de graminee, iar tu îmi apari în şosete de semi-nylon. Oare unde e centrul lumii noastre? Captivă în nebunia algoritmului vizual, axa timpului e redusă la zero. „Nu-s deloc aşa obosită cum par” îmi spui pe lângă o fântână arteziană. Cu ochii verzi şi sticloşi, ne fixează cu privirea Eveline, o dansatoare transpirată la bară, undeva pe străzile înguste de lângă catedrală, la orele de după apus.

Cu zahăr pudră mai încolo, cineva emulează Clujul, oraş ciudat cu străzi paralele de-o parte şi de alta a râului ce izbeşte într-un pâlc de verdeaţă central, printre case vechi şi sticle goale de bere Ursus. Pe două străzi înguste ling pereţii văruiţi, adulmec curţile cu păsări de lemn, probez pianul de ocazie... E unul nu departe ce-ascultă un radio cultural francez şi se-aud 4-5 coarde brodate de muezin. Apar şi vitrinele conjugale de pe bulevardele centrale. Îţi spun deschis: ca să apreciezi morala acestor manechine matrimoniale, eşti nevoit să te dezbraci de tot ca să simţi pe propria ta piele esteticul mental la care eşti supus, îmbălsămat în emoţii diluate, ca într-un păienjeniş de cloroform de la graniţa cu efemerul nupţial. E oraşul ars de atâtea emoţii ascunse. De-asta mi-e dor de tine de fapt.

Studenţii au plecat să mănânce cireşe aproape coapte şi e enervant cum sudorii se joacă cu flăcări de acetilenă aurie. Simt tot spaţiul dilatat al oraşului dar îmi lipseşte ceva, ceva ce nu e nici splendoare arhitectonică, şi nici măcar vreo bancă boemă. E amintirea aceea pe care m-ai forţat să o construim împreună, când am privit consternaţi cum dansează Eveline cu spinarea arcuită pod. Peste toate acele ramuri electrice, peste sârme, se vede cerul. L-am văzut când ai încercat să mă săruţi, deşi aveai balerinii în mână. Erai desculţă şi desprinsă dintr-un tablou de Toulouse-Lautrec. Şi-ai scris exact aşa în agenda aia pitică pe care o purtai cu tine:

“Îl ţin de mână, fără să-l privesc, m-am dat cu Burberry şi arăt super, el a aţipit iar, precis visează la tot soiul de cuvinte mototolite, o să insist să mi le spună mai târziu, când scap de lecţiile de passodoble, uite-l cum zace cu lacrimi ţâşnind din gură, captivat de călătoriile în nicăieri, mumificat printre pliurile bandeonului.”

Spre seară, în spatele unei case săseşti am tras cu ochiul şi-am văzut cum cineva sparge lemne în formă de stea. Iar un inginer desenează planuri pe carbon fractal, nu intuiesc ce va ieşi din mâinile lui, recunosc doar o infrastructură de schelă buimacă, ca un portativ de muncitori zgomotoşi ce descifrează traverse de piatră, năstruşnic cioplite. Îmi amintesc de un călugăr ce ţinea un creion gros în mână. Lui i-aş fi cerut să o refacă imagistic pe Eveline. Gândurile îmi sar spre un creion albastru de sprâncene.

Mă emoţionează vădit pirueta din tango, şi piciorul ei fin ridicat spre cerul cu fluctuaţii de electric-blue. Parcă toate semnalele mă duc în Piaţa Muzeului, unde mi-am imaginat cândva că ţigăncile dansează almerii prin băltoace, slăbănoage şi la pubertate, mimând parcă omoruri. M-am dezmeticit abia când am sunat insistent la uşa vecinei, crezând că poate va apare mascată într-un combinezon şi-n pene de carnaval, c-un papagal aztec imperial pe umăr care poate declara proclamări şi rezoluţii în şaişpe limbi. Cumva, într-un alt loc sub cerul ăsta obraznic de ospitalier, tot felul de femei îmi zâmbesc pe-ascuns, zugrăvind iată teribile fresce pictate proaspăt. Nu-mi dau seama de unde, dar se-aude vocea unei dirijoare de simpozion în aer liber, ce abţinându-se să ţipe, ne reaminteşte că jazz-ul poate fi iubit doar pe cale mentală. Din şirul ei de cuvinte am pierdut o sumedenie, dar ştiam că se spune ceva ce are legătură cu mine. Am simţit o energie care se degajă, ca atunci când artistul devine ca terapeutul care vindecă. Spre sfârşit, ochii mi s-au închis din nou, şi-am remarcat balansoarul tău de cretă elenă, cutia aceea de farduri epuizată. M-am gândit că la urma urmei, tot tu eşti muza tuturor călătoriilor mele. Şi că ador să te regăsesc preocupată, lângă o ţigară mereu pe jumătate consumată, să te admir în pauze zecimale, când te scarpini în cap cu o peniţă de scris, când distanţa e drum şi iluzie. Îmi zgudui inocent dragostea, deşi nu eşti o simplă fată care să-şi ascundă mâinile delicate în magia clipei...