Amnestezii din ochii dimineţilor de altădată

a fost o seară tăcută, când nu ai plâns din cauza mea. ţin minte asta bine fiindcă toată noaptea am străpuns cu privirea întunericul din jur, căutându-te. mult mai târziu ţi-am simţit inima bătând şi degetele tale de-a lungul coloanei vertebrale. resimt lupta pentru fiecare centimetru câştigat de-a curmezişul pielii tale, acolo unde am învăţat să te ating gândindu-te altfel. acolo. acolo unde ocupa un perimetru minuscul barba mea nerasă şi concavă. da, acolo unde mă alintai, între trei aluniţe dispersate pe pieptul tău. unde mă răscoleşte ca pe-un bolnav familiarul foşnet dintre cearşafuri. sau unde curge în mine o linişte spartă de dimineaţă, când acul ceasornicului e paralizat şi sunt martor în faţa soarelui ce răsare pste piramidă. peste pleoapele tale, de fapt.

mai ştii? te-ascundeai în baie căutând vreun instrument de epilat, şi îţi vânam un colţ de piele neştiind că te laşi vânată. azi mi-e dor de toate cele 16 milioane de nuanţe de gri pe care le descoperisem atunci prin tine. şi-mi părea atunci că negrul nu există, că albul nu există nici el. că departe pe undeva îţi trasezi singură liniile, care pot fi drepte sau nu. e o goală dimineaţă în care ţi-aş fi putut comanda cafea şi-un toast. în care omit să trag draperiile numai  ca să păstrez duşul acela făcut împreună. dezlipesc secvenţe din amintirile tale, când întindeam marmelada pe şuncă deşi norii se adunau peste stradă.

gândurile acestea nu pot fi amnesteziate nici măcar de sunetul bărcilor de altădată şi nici de paşii unei alte femei diforme. fumul negru din autobuze creionează tot acest dor şi-această aşteptare. printr-un ziar regăsesc un titlu nepotrivit şi-un blitz de foc de armă-n deşert. dar poze cu tine nu se mai găsesc pe nicăieri. i-am spus unei fete să nu plângă fiindcă plânsul adoarme. te-adoarme ca atunci când eşti întins pe jos într-o galerie goală de artă şi portrete.

acum ştiu că prin ochii aceia ai tăi mari şi sfioşi se înfiripase negrul de lângă inocenţă. şi că fiecare atingere pe care nu mi-o amintesc matematic venea dintr-o peşteră în care împreună ne-am desenat viziunea unei lumi viitoare, în care arta ascunsă a oamenilor ţinteşte către lună, fiind apoi retransmisă ca un boomerang unei fiinţe din străfundurile pământului. şi-am uitat să-ţi mai spun şi altceva. că azi am văzut prea mulţi îndrăgostiţi care mă-ntrebau dacă generaţiile viitoare îi vor uita, sau dacă vor prefera să le ignore invenţiile doar pentru a le reinventa. mi-am amintit că şi eu mai aveam acest recurent coşmar în care îndrăgostiţii ar putea dispărea definitiv, rămânând doar aşteptarea în viaţă, pentru a perpetua cultura generaţiilor următoare. Totuşi, nădăjduiesc încă deschis că miezul nopţii nu va dura pentru totdeauna.