încotro te poartă Crăciunul
femeie cu ochi de pământ?
ce vorbe să-ți cumpăr?
ce cuvinte să-ți mai vând?
să-ți lași în insule
șapte catarge de vânt
femeie cu ochii deschiși între mări
în ce cheie să-ți mai cânt?
| eu sub genunchiul de rugă
mi-am apăsat cu grijă spaimele
liniile de fugă
și mi-am făcut oasele
nici o punte
nu-mi mai închide
din brațe
crevasele |
femeie cu ochii aplecați către cer
nu mai spune atâtea povești
despre trupuri de urcat, și cuvinte, și despuieri de veșminte
nimeni nu-i atât de nebun
să te creadă
că ai fost până-n adâncul orgasmic al nopților și-ai ieșit mai curată
când albul ți-e lipit de negru sub pleoape, în umbra pătrată
de pe obrazul ascuns în îndestulata lumină
când ți-a rămas între buze miezul întunecat
al fructului de sânge mustos din care-ai mușcat
femeie cu ochii-ncepuți
într-o zi neaflată
lasă sunetul lumii să treacă
încet, printre porțile largi, printre pietre de apă
iar de Crăciun mai lasă secunda din față să bată.
agapi.... e copleşitoare. pur şi simplu! îmi place atât de mult că o să mi-o copiez să o mai citesc din când în când.
RăspundețiȘtergeremi-ai luat respiraţia. :)
Am amuțit. de emoție. Mi se despică pieptul de bucurie. Mai ales când îți produce ție o scânteie chinul meu din scris.
Ștergereeste... perfectă, jur! ca un fulg de nea în lumină. am recitit-o şi am un zâmbet mare... ai pus în ea tot ce trebuia şi aş striga-o prin ferestre să o audă iarna, lumea, luna...
Ștergere
RăspundețiȘtergereCrăciunul mă poartă spre tine
Încet, ocolindu-mi durerea,
Imi cumperi , te rog ,amintirea
Prea vie , ascunsă in mine ?
Si vinde-o de vrei ! Nu imi pasă..
Ori las-o la ușa cuiva.
Doar n-o mai aduce acasă
E greu sa trăiesc doar din ea.
De-ai ști tu , străine , când cerul
Privesc
Sub ploaia de lacrimi din noaptea albastră,
De-ai ști și durerea ce i-o povestesc
Căci luna știa de dragostea noastră .
De-ai ști toate astea n-ai fi tu străinul
Întrebându -se cine sunt oare .
Iar eu n-aș simți iar Crăciunul
Cum îl simt acum și ma doare .